Moto:Un joc e tot…
Fiecare fiinţă îşi are povestea ei. Chiar şi lucrurile pretind a deţine propria istorisire, căci în spatele lor există o voce, mai puternică sau mai temătoare, care-şi rosteşte discursul. Acest şir de cuvinte, cuvinte-viaţă le-am putea numi, nasc drumul către Început. E o cale bătătorită de vreme şi de alţi povestitori-Povestaşi. Dar e un drum desenat de Eul fiecăruia.
Povestaşul lui Mario Vargas Llosa e mai mult decât o voce care pretinde că ştie Povestea. Fără a avea un chip bănuit, ireal ori real, el trăieşte prin vorbele sale. Poveştile îi conturează trupul şi îl fac viu, palpabil celorlalţi-Ascultătorilor. El este în căutarea propriei identităţi. Ar putea fi alchimistul care găseşte formula esenţei interioare. Trăind la persoana întâi, Povestaşul se caută pe sine prin poveşti. De aici şi traiectoria vieţii protagonistului cărţii lui Llosa. Faptul că trăieşte la persoana întâî, după cum recomandă Noica, ar avea dublă interpretare. Fie e un solitar, un neînţeles, varianată care se pliază peste statutul personajului, deci e persoana întâi la singular. Fie se integrează într-o comunitate care îl acceptă, trăind pentru ceilalţi, la persoana întâî plural. Ambele traiectorii dau viaţă celui sau celor care se vor numi prin cuvântul rostit Povestaş.
În credinţa că „fiecare are ceva de povestit... şi scarabeul şi pietricele care se zăresc în noroi. Până şi păduchele din păr, pe care îl striveşti cu unghia”, Povestaşul îşi ia această libertate, după care a tânjit îndelung, şi începe să povestească. Fie că e povestea lui, fie că istoriseşte povestea altora, dorinţa de a trăi vorbind e la fel de puternică. Înţelepciunea pe care o transmite celorlalţi a dobândit-o la rândul său ascultând. E momentul când se face trecerea de la El, adică evidenţa persoanei a treia, despre care se povesteşte, la Eu, persoana întâî, adică eu, cel care povestesc. În acest chip şi-a arogat libertatea de a contura povestea după bunul plac: că e adevăr sau minciună, viaţă trăită sau imaginată, el are această putere de a modifica povestea, de a combina culorile în funcţie de nuanţa dorită.
Personajul lui Llosa se naşte sub numele de Povestaş abia în momentul în care devine din El-Eu. Acest pas îi va şterge în totalitate identitatea iniţială. Numele Saul Zuratas va rămâne doar un şir de litere aşternute pe o hârtie. Până şi el îşi va anula statutul iniţial, fără să se autodistrugă, fără să se închidă în sine. Este aceasta evoluţia necesară pentru a accede în cea de-a doua viaţă a sa, anume în lumea Povestaşilor.
Despre cel dintâi, cel iniţial şi real în mintea tuturor, Llosa ne vorbeşte direct, conturându-l firesc, ca pe un personaj fără mistere sau răsturnări de... identităţi. Un simplu student, Saul Zuratas e pasionat de poveştile triburilor machiguenga, puţin cunoscute şi mai ales deloc înţelese. E acel „iraţional” pe care îl menţionează Noica; o dată viaţa trăită de Eu pentru Eu, cu libertatea de a acţiona încălcând legile fireşti, ea se va preschimba într-un nefiresc în ochii celor care se complac în linearitatea propriei identităţi. Noul statut cu care se va învălui mai târziu îi va da libertatea de a trăi ca Eu fără a fi judecat, ci Ascultat.
Planurile celor două vieţi se întrepătrund prin acel semn ciudat pe care Saul Zuratas îl are pe faţă. Pare a fi cel Însemnat, Alesul. În viaţa cotidiană însă cicatricea e ca un blestem care îl urmăreşte şi care totodată îl separă total de lumea din jur. Scenele relatate de Llosa, în care personajul este respins fără milă de o societate deloc indulgentă cu cei care ies din tiparele omului convenţional, reprezintă poate punctul culminant al poveştii vieţii lui Saul Zuratas. Retragerea printre triburile machiguenga, cu care se va identifica mai târziu în totalitate, îl ajută să-şi modifice viaţa şi statutul din urmărit în Urmăritor, un alt termen care s-ar putea plia peste identitatea de Povestaş.
Cartea lui Llosa e mai mult decât povestea unor triburi şi poveştile lor fantastice şi deloc cunoscute nouă, sau povestea unui cercetător care, în mod iraţional, va părăsi modul de viaţă modern, înlocuindu-l cu primitivismul. Semnele ascunse şi semnificaţiile pe care le putem extrage printr-o lectură profundă ne dezvăluie punctul central, ideea, Adevărul: „Cel care ştie toate poveştile va avea, fireşte, înţelepciunea”.
Iată că aria răspunsurilor în cercetarea poveştii lui Saul Zuratas se extinde. Nu e doar o plăcere pasageră de a relata scene văzute sau auzite. Explicaţia depăşeşte cu mult acest nivel, şi ne îndreaptă către un punct iraţional, ar spune unii, libertatea de a gândi, ar rosti Povestaşul. Înţelepciunea e cea care îi atribuie celui Ales capacitatea de a fi ascultat ore în şir. Ideile izvorâte şi îmbrăcate în haina minţii vorbitorului ne fac să căutăm şi noi calea către Înţelepciune. A trăi prin poveste, prin cuvântul rostit, a intra în această transă a uitării de sine sau e re-găsirii, nu ne e accesibilă nouă, celor mici, reali, care trăim prin alţii, care trăim la persoana a treia.
Pornind de la sensurile cărţii lui Llosa, ajunge să “tăiem” înţelepciunea în două parţi distincte. Nu ne referim la o banală definiţie, neştiută nici chiar de cei înţelepţi, a Înţelepciunii, ci a modului de împărtăşire a acesteia. Saul Zuratas e promotorul înţelepciunii extrase din cărţi, o înţelepciune citită şi interpretată în mii de feluri. Povestaşul din timpurile străvechi devine autorul viitoarelor cărţi, în care cuvântul e acaparat, închis în coperte fără substanţă. Cuvântul scris, tipărit, pictat sau desenat e o nereuşită sosie a vorbei. Ochiul va putea cu greu să citească şi printre rânduri, să ghicească tonul, voioşia sau înţelepciunea naratorului. Cel din urmă trăieşte şi el la persoana a treia, însă nu are libertate absolută. Autorul i-o răpeşte cu desăvârşire. Abia când naratorul primeşte un rol în propria poveste şi începe să trăiască la persoana întâî, abia atunci va putea să se bucure de înşelepciunea cu care a fost investit, să se mişte, să acţioneze, să vorbească.
În cealaltă lume, în care scrisul nu este înţelepciunea, în care ritualul e semnul magic, iar oamenii acţionează după superstiţii, după mişcările astrelor şi după voia naturii, Povestaşul cumulează miile de cărţi scrise sau gândite din lumea modernă. El are puterea de a se face auzit şi ascultat: „Povestaşii sunt filmele lor, televiziunea lor... Cărţile lor, toate distracţiile de care dispunem noi, oamenii civilizaţi”. Ascultătorii sunt personaje în propria poveste. Încercuind Povestaşul, ei nu trebuie decât să asculte şi... să creadă. A fi convins cu adevărat de puterea acestor poveşti despre oameni şi trăirile lor reprezintă, poate, acel pact cerut de scriitori şi de povestaşi deopotrivă. E pactul de a crede că ceea ce se povesteşte este real, că într-un mod sau altul se poate întâmpla, ne poate atinge şi pe noi. În momentul în care refuzăm să dăm crezare celor auzite sau citite, magia poveştii dispare. Povestaşul e un simplu om care ţine discursuri banale şi fără rost. Nu mai este nicidecum Magicianul care ştie să se joace cu vorba, cu sensul, cu viaţa trăită la persoana întâi.
Tot din paginile Povestaşului extragem o altă delimitare în lumea „păpuşarilor” de cuvinte: „Unele lucruri îşi ştiu povestea lor, şi ştiu povestea celorlalte; altele numai pe-a lor”. Cei care ştiu doar propria poveste se limitează a fi Povestaşul personal. A şti şi poveştile celorlalţi te transformă din simplu vorbitor despre sine, într-un Mag care ştie să citească trecutul, dar mai ales viitorul. Înţelepciunea e de partea celor care povestesc şi viaţa celorlaţi cu credinţa şi convingerea pe care le-au explorat în propria poveste.
De la interesanta poveste despre două lumi paralele, cea modernă-scrisă, şi alta vorbită-primitivă, dar poate mai înţeleaptă, Povestaşul ne deschide calea către felurite interpretări. Pornind de la crâncena încercare a cercetătorului Saul Zuratas de a apăra lumea triburilor machiguenga de orice influenţă modernă, care ar altera cu desăvârşire puritatea credinţelor unor oamnei parcă rupţi din timpul real, ajungem să ne întrebăm noi înşine dacă modernitatea scrisului şi a lumii de azi şi de mâine e în stare de a oferi liniştea, protecţia de care avem atâta nevoie. Sau poate micul univers al unor astfel de oameni, crescuţi în şi de natură, e capabil să ne deschidă o lume cu mult mai interesantă şi mai atrăgătoare decât fastul şi minunile desacralizate ale timpului nostru.
Încercarea lui Zuratas e predispusă eşecului, deoarece modernitatea e cu mult mai acaparatoare şi mai predispusă a se distruge pe sine. Singura cale de urmat, pe care o va şi alege personajul, este de a deveni el însuşi unul dintre cei pentru care luptă, de a-şi lua această libertate, văzută astfel ca un iraţional de alte timpuri şi de alţi ochi, şi de a fi vocea unei lumi ce se zbate să-şi păstreze învelişul protector intact.
Povestea Povestaşului e una vorbită, spusă, nicidecum scrisă cu vreun condei inert. Ea este trăită la fiecare sunet rostit. Orice nouă literă e un drum necunoscut bătătorit de Povestaş sau de cel despre care se povesteşte. Fără să se deplaseze dintr-un spaţiu în altul, fără să imortalizeze imagini pe vreo peliculă, Povestaşul închide ochii şi aşa îşi începe povestea fără de sfârşit. Calea către libertate e de-acum deschisă, calea minţii adică...
