Cât aţi privit şi cât aţi văzut?

Obişnuim să trecem pe lângă oameni în viaţă ca prin faţa unor vitrine. Ne place să le privim, le vedem din mers, când şi când ne oprim, uneori ne folosim de ele să ne privim pe noi, şi rareori intrăm neprogramat să vedem mai îndeaproape. Trecem uneori unii pe lângă alţii ca trenurile de mare viteză, uneori suntem doar o părere, o secundă, în cazurile bune o uimire. Trecem printre oameni ca în călătoriile în care ai de schimbat mai multe trenuri până la destinaţie. Mereu cu ochii pe ceas, mereu ştiind unde trebuie să cobori, ce e bine să schimbi, uneori nici nu te aşezi, stai aproape de uşă pentru că ştii că drumul e scurt şi nu are niciun rost să te aşezi, să-ţi găseşti locul. Ne privim unii pe alţii în nenumărate şi neştiute feluri, ne încredem, ne întrebăm, ne răspundem, ne uităm în şi pe, ne dorim, ne îndepărtăm, şi rareori ne locuim. Ne vedem, ne întâlnim dar cât ne privim cu adevărat? Cât din noi se opreşte să vadă, să se vadă prin celălalt? Ne recunoaştem unii pe alţii chiar dacă ne-am văzut o singură dată şi, deşi ştim de unde să ne luăm, nu ne ştim numele, locul de ieri şi întâmplarea de azi. Cine are în el timpul, cine poate fi şi înaintea lui, poate, ştie, învaţă să privească, să se privească în celălalt. Cine nu face pasul decât după ce vede şi se vede, cine aşteaptă, cine tace şi spune în acelaşi timp, poate să asculte privind. Poate să vadă omul şi nu oamenii, locul şi nu ţara, cuvântul şi nu spusul, culoarea şi nu obiectul, bucuria şi nu trupul.Cine se aşează în tren chiar dacă ştie că drumul e scurt poate să privească ca să nu uite.