Cultura nu e gratuită in România

Evenimentul organizat de Editura Litera în Centrul vechi al Bucureştiului de Ziua internaţională a Cărţii a dovedit încă o dată cât de mult ne lipseşte simţul civilizaţiei. Cele 3000 de cărţi deschise pe străzile înguste din capitală nu au făcut decât să adune o adevărată mulţime de oameni prea puţin interesată de aspectul cultural, de noutatea evenimentului sau de ideea responsabilizării oamenilor prin lectură. De vreme ce în campania de promovare a evenimentului a apărut cuvântul gratuit totul a degenerat într-o goană după o carte gratis indiferent dacă eşti pasionat de lectură, dacă ai o bibliotecă acasă, dacă îţi place sau nu cartea, autorul, subiectul cărţii pe care ai luat-o de jos. Faptul că în în urma evenimentului nu ai fi putut găsi decât nişte rămăşiţe de cărţi şi tot atâtea rămăşiţe din obiectivul real al evenimentului ne face să ne întrebăm de ce a eşuat această campanie, până la urmă, de apreciat a Editurii Litera.

În paralele, BookMag a oferit copiilor din Mioveni cărţi într-o formă foarte frumoasă şi simplă. Evident că în cele din urmă această campanie îşi va avea efectul scontat tocmai pentru că volumele au ajuns într-un mod civilizat, direct şi cu măsură către aceşti copii. Cine a înţeles mai mult din aceste campanii, mulţimea din centrul vechi venită să capete gratis orice, indiferent că s-ar fi dat cărţi sau orice alt tip de obiecte, sau aceşti copii care cu siguranţă nu au resursele financiare de a-şi cumpăra cărţi.

Toate aceste evenimente îmi amintesc de ceva des întâlnit în micile mele călătorii în vremea când am locuit în Germania. Foarte des puteai să vezi măsuţe pe trotuare încărcate de cărţi la un preţ modic. Niciun vânzător în preajmă, doar o cutie în care puneai singur plata pentru cartea dorită.

De ce în România eşuează tot ce implică a obţine ceva gratis când ar trebui să fie un motiv de bucurie?

Adoptaţi, nu cumpăraţi!

De Ziua Internaţională a animalelor fără adăpost m-am gândit să "promovez" adopţia, dacă acesta o fi termenul corect pentru o calitate omenească şi, până la urmă, pentru o grijă neprogramată pentru animale.

Şi pentru că nimic nu convinge mai mult (ca-n reclame) decât exemplul personal, vă voi vorbi de pisoii adoptaţi, într-un fel sau altul, de mine.

Primul este Mieunilă. El este motanul pe care l-am avut la Iaşi timp de vreun an până m-am mutat în altă casă, el rămânând o vreme cu părintele cu care împart custodia lui, prietena mea Adriana. Mai apoi Mieunilă a ajuns în locuri mai bune, la casă, dar departe de casa mea de acum, de vreme ce şi eu, la rândul meu, am plecat în ţări mai calde.

Pe Mieunilă l-am găsit pe aleea din faţa blocului în care locuiam atunci, mânca la propriu o îngheţată pe care o aruncare cineva pe jos. Era foarte mic şi foarte plin de purici. Dar foarte afectuos. Planul meu de a-l deparazita, de a-i da să mănânce şi de a-l returna în locul unde l-am găsit nu a ţinut. Torsul unui motan din drum nu e acelaşi cu torsul după o baie caldă, cu gheruţele moi în hainele tale.

Pe Mieunila nu l-am făcut un motan fericit pentru că l-am adoptat, ci Om. Astfel că a învăţat, de-a lungul convieţuirii cu mine, cum e cu mâncatul din farfurie, cum e cu frişca de la prăjituri, cum e să faci baie cu şampon cu balsam şi cum e să stai toată ziua în faţă sau pe laptop.

Un al doilea motan este Mini, primul meu nepot, şi anume motanul surorii mele din Anglia. Pe el l-am văzut într-un centru RSPCA din Anglia, unde am fost doar fiindcă îmi doream extrem de mult să vizitez un astfel de loc, după ce îl văzusem la National Geographic. Pe Mini l-am adoptat (de fapt sora mea l-a adoptat la insistenţele mele) pentru că este imposibil să nu pleci cu un animal acasă după ce vezi acolo. Procedeul adopţiei lui Mini a fost unul foarte complicat, de la vizitarea casei unde va locui de către un agent de adopţie, la analize şi la adaptarea lui în noua casa.
Mieunilă rămâne, până la final, motanul care se sperie de o pană care nu doar că alunecă în aer, ci va aluneca undeva, cândva în mintea lui...

Ultimul motan, dar nu ultimul, este Miu. Ca o iubitoare de animale veritabilă trebuia să am un fin motan. Miu a fost găsit de prietenii mei, Anda si Tudor, intr-o noapte, in fata blocului. Si ei, ca si mine, l-au luat cu intentia sa-i dea să mănânce şi atât. Acest atât s-a transformat până la adânci bătrâneţi, Miu însoţindu-i în călătoriile lungi sau scurte la bunici, pierzându-se din când în când pe fereastra bucătăriei sau jucându-se ca nimeni altul cu mingile.

Şi pentru că povestea pisoilor adoptaţi de mine nu se opreşte aici, acum sunt în căutarea unui pui de pisoi pe care să-l adopt din mai. Dacă ar avea coada ca de veveriţă şi blăniţa cât se poate de fluffy ar fi perfect.