Acum că am ajuns pe ultima sută de metri a doctoratului meu, de fapt în ultima lună, întorc pe toate părţile o întrebare: Şi de acum? Nu ştiu alţii cum, ce au înţeles prin perioada de 3 ani însă eu, dacă ar trebui să rezum perioada aceasta, ar fi una a călătoriilor aşa cum nu cred că se vor mai succede, una câte una, la scurt timp, chiar şi de la o lună la alta.
Nu ştiu ce înţeleg mulţi care nu făcut doctoratul sau poate l-au făcut doar într-o bibliotecă. Cine se limitează la un birou şi la un teanc de cărţi înseamnă că a ratat cam tot ce îi poate oferi doctoratul astăzi. De aceea poate mulţi nici nu se încumetă. Că după ajungi la un start în care nu ştii unde să o apuci, asta-i altă poveste. Ştiu doar că nopţile petrecute prin biblioteca din Germania au fost urmate de zile lungi de călătorii prin jumătate de Europă încât acum tânjesc după zilele în care planurile parcă se făceau de la sine şi studiul se prelungea în drumuri cu feriboturi pe lacuri în care Alpii se vedeau albi şi atât de aproape, prin drumuri cu feribotul între Asia şi Europa în Istanbul, cu căutarea unui hotel noaptea târziu în Viena şi cu o conferinţă urmată de plimbări prin muzee şi parcuri..
În Germania participasem la un workshop pentru doctoranzi în care te învăţa protocolul şi modalitatea în care să obţii cele mai bune rezultate într-o conferinţă. Paradoxal poate pentru un student din România, nu te învăţa să-ţi faci lucrarea, să cercetezi, ci să comunici, să te aşezi strategic la masa de după, să cunoşti oamenii şi să legi cât mai multe prietenii.
Se pare că în toţi aceşti 3 ani am pus în practică învăţăturile şi mi.-am transformat doctoratul într-o călătorie şi într-o posibilitate de a locui în nenumărate locuri prin oamenii pe care i-am cunoscut. Studenţii din alte ţări care veniseră şi ei cu tot felul de programe şi burse să studieze în altă ţară se obişnuiseră, şi eu odată cu ei, cu schimbarea locului, cu incertitudinea de după, cu schimbarea casei şi a vecinilor.
Să faci un doctorat atăzi înseamnă să fii un pic nomad şi să-l transformi într-o experienţă mai degrabă de viaţă şi apoi de studiu. Cu siguranţă cei care l-au făcut în felul şi în ritmul meu, au ieşit altfel după aceşti trei ani. Mult mai flexibili, mult mai deschişi la schimbare, însă mult mai selectivi şi poate mai orgolioşi. Să nu mai lase ştafeta jos, să fie mereu în urcare. Urcarea aceasta, cel puţin în România, e o căutare fără sfârşit. Până ce te aşezi. Cu gândul rămas că poate nu e locul şi nici timpul. Cu gândul la oraşe pline de oameni din toate colţurile lumii care îi caută rostul departe de casă. Care îşi caută casa până ce vor spune, altundeva decât ţara sau oraşul natal, da, sunt acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu