Un tramvai numit demult speranta

In fiecare dimineata imi astept tramvaiul pe pod. Stau la mijloc, strategic, sa vad din care parte vine primul. Langa mine de obicei copii cu ghiozdane in spate sau batrani. Tot mai multi batrani in cartierul in care locuiesc. Un centru universitar al batranilor, mai ca as spune. Din cand in cand cate un sofer te claxoneaza, pentru ca asa e romanul. Daca o fi generalizare si punere in aceeasi oala, e ca si cum ai alege neghina de grau. Daca vrei sa-ti cunosti orasul, cu toata saracia si tristetea lui e de ajuns sa circuli o saptamana cu tramvaiul. Cand eram in facultate aveam strategia de a-mi gasi un loc la geam sa nu fiu nevoita sa ma ridic daca un batram se posteaza langa mine, de parca locul i s-ar cuveni, in loc sa se cuvina sa te ridici tu mai tanar fiind. Schimb de replici intre tineri grabiti, obositi si ei, unii si cu un grad de impertinenta, si batranii care gasesc in a se plimba cu tramvaiul dimineata singura activitate reala, le aui in fiecare zi. Privesc uneori stupefiata la cata tristete si saracie e in ochii, hainele, vorba, in tot ce au acesti oameni. Odata ce ai ajuns in statia Ateneului, apar in peisaj casele saracacioase ale tiganilor, cu puradei facand baie in mijlocul strazii. Nimeni nu comenteaza, e firesc la urma urmei pentru toata lumea. De fapt, toti stiu, fara sa o spuna, ca peisajul acesta dezolant e casa lor, orasul in care poate au copilarit. Un tigan incepe sa cerseasca in tramvai. Acelasi in fiecare dimineata. Ma gandesc ca e complet sanatos si ar putea merge in vreun sat sa munceasca. Sigur el imi castiga salariul intr-o saptamana, poate in 2 -3 zile. La ultima intalnire de la master 3 colegi imi spuneau ca vor pleca in afara sa munceasca. Dupa 6 ani de facultate. Acum inteleg casele darapanate si puradeii in mijlocul strazii. E lumea lor, a saraciei, care ne inghite si pe noi. Cati mai rezistam.