Mieunila sau manipularea sufleteasca

Acum cateva saptamani ma intorceam pe la 7 seara acasa. Pe straduta din fata blocului un pisoi mic, alb cu negru manca o inghetata. Mai bine zis, isi lipea boticul de un ambalaj pe care inca se mai vedeau cateva urme de inghetata. Dupa cum ma stiu toti, nu am rezistat sa nu ma opresc cateva minute, sa port o scurta conversatie cu motanul care deja dadea semne de prietenie. S-a ridicat din iarba, si-a facut codita antena, a mustacit de cateva ori si s-a lipit de picioarele mele. Stiam ca daca va incepe sa toarca sunt um om mort. Ba chiar a si mieunat stingher. Verdictul> in cateva minute, motanul sedea frumos la mine pe pat, dupa o masa calda cu de toate. M-am asezat atunci serioasa langa el, incercand sa ma conving ca motanul fara casa nu e ca un om fara casa. Sa ma intreb ce l-ar putea face fericit intr-o garsoniera in locul unui spatiu intins, verde, cu multi copaci unde sa-si incerce gherutele, dar cu multi caini vagabonzi, fara mancare, cu iarna la panda. Ca in fata unei decizii pe viata si pe moarte, pisoiul nici ca mi-a facut alegearea mai usoara> si-a intins labutele, a cascat de cateva ori, si-a intins capusorul pe mana mea si a inceput sa toarca si sa toarca. Toarce si acum, si aseara. Dupa cum vedeti, un simplu motan vagabond ma cucereste cu o mustaceala si un nasuc umed. Asa ca i-am facut incadrarea..in casa. Dupa o baie zdravana cu sampon pentru blana stralucitoare si musai pentru volum, cu gherutele taiate la zi, motanul este noul locatar al casutei mele. Manacam din aceeasi farfurie, ne uitam la filme impreuna, este un fan declarat al tv-ului, tastam uneori impreuna la laptop, si, dupa cum vedeti, scriem impreuna pe blog despre noi. Mieunila este unul din putinii pisoi care stiu ca o miscare din coada la timp, un mieunat a jelanie si o privire rugatoare ii fac stapani absoluti ai teritoriilor noastre. Si ne credem orgoliosi si stapani.Care pe care ma intreb...