A actiona La Bloc

Dimineata de septembrie. Destul de racoroasa. Administratorul se rasuceste pe o parte in pat. Zambeste. Incepe o noua zi alaturi de locatarii pe care ii conduce. Se hotaraste sa se dea jos din pat. Deschide fericit fereastra. Vecinul de langa il simte ca a iesit pe balcon: Buna dimineata, Dom Profesor, o cafea? Fara sa raspunda, locatarul, cu capul umil plecat, ii intinde cafeaua lui. Administratorul stramba putin din nas, mai ca ar cere niste zahar. Chiar in secunda urmatoare, cineva bate in usa. Inca in pijamale, administratorul nostru e putin deranjat. Deschide usa si simte mirosul de placinta proaspata. Vecina de la doi ii intinde felia de placinta. Ii spune ca a mai ramas de aseara si ca s-a gandit ca nu i-ar strica la micul dejun. Administratorul isi verifica apoi agenda: pe ordinea de zi, citirea apometrelor, plata taxelor de parcare si, in final, o mica sedinta de bloc. Pe scara da nas in nas cu femeia de serviciu. Ridica din sprancene, fata e putin rusinata si se plange ca o doare tot mai mult spatele. El se uita la ceas, mai ca ar avea cateva minute pentru un masaj. Si un masaj ca al lui dom profesor nu il face nimeni, asta stie tot blocul. Fata isi ascunde mainile in sort si il urmeaza. El deschide rapid usa, priveste iscoditor pe scara sa vada daca nu il priveste cineva. Nea Toader de langa oare nu se uita pe vizor? Si de s-ar uita, tot il are la mana cu ceva, ca doar dom profesor stie tot ce se intampla in bloc. Peste cateva minute fata iese multumita, sef ca al ei nu are nicio femeie de serviciu. Administratorul nostru iese din bloc, se posteaza pe alee si admira, ca in fiecare dimineata, cladirea pe care o conduce. Trage aer in piept si se simte un om puternic. Vecinul de la 6 iese si el din bloc, isi scoate palaria si respectuos: Sa ne traiti, dom profesor! Prietenul nostru il saluta cu o miscare din cap. Isi tinteste privirea pe un punct al blocului. Isi strange pumnii emotionati, scoate batista, rusinat isi sterge lacrima din coltul ochiului si isi spune: in curand, in curand numele tau va fi zidit, incrustat pe placuta aurie. Toti vor sti cine e Administratorul orasului. A stiut dintotdeauan ca are vocatie. Cand era mic, el era cel care ducea sacosele grele bunicilor din bloc,mergea dupa paine pentru ei. Pentru ca stia. Stia, dragii mei, ca intr-o zi blocul, acel bloc sau poate altul, va fi al lui. Cu numele sau aurit in minte administratorul isi grbeste pasii. Isi mai arunca din cand in cand ochii spre cladirea care devine tot mai mica, insa mare si puternica in sufletul sau generos de conducator de bloc.

Privindu-te in Vietile altora

Locurile ascunse, casele retrase, omul introvertit starnesc nevoia noastra de a patrunde intimul, necunoscutul. Explicatia logica imi scapa acum. Simpla curiozitate cred ca nu e, insa nevoia de a iesi din banal prin celalalt e mai mare decat a pastra distanta. Intrebarea mea este cum sa te situezi dincolo si sa ramai totusi in spatiul tau privat? Ce ne facem insa cand spatiul public este cel urmarit, cand viata pe care o expunem starneste ochiul iscoditor tocmai prin simplitatea afisarii ei? Ce se intampla cand regimul vede in spatele vietii tale ce vrea el sa vada, cand o fractiune de secunda a unui ochi in spatele vizorului te face informator fara voie?
Filmul german "Vietile altora" isi expune perspectivele intotdeauna din prisma celuilalt. Viata fiecaruia ni se dezvaluie in oglinda deformata a constiintei celuilalt. Sau poate gresesc sa mai vorbesc de constiinta. La modul cliseizat s-ar vorbi de Big Brother, de uniformizare, de cifre in loc de nume. Vietile altora puncteaza de fapt imaginea societatii comuniste: omul se vede deposedat de constiinta de sine pentru ca viata celuilalt reprezinta complexitatea, paradoxala de altfel, a vietii proprii: neincrederea in altul, in sine de a putea sa nu-l tradezi pe celalalt, la care adaugam privirea catre sistem in care te vezi urmarit, ascuns. Cum s-ar numi un om care isi petrece ziua ascultandu-ti fiecare miscare la casti? Ce denumire ar avea meseria sa? Ce il face pe acest om sa asculte, sa judece, dar sa lase raportul in alb? Raspunsul pare banal: increderea ca frumusetea, arta poate schimba lumea. Nu stiu daca maniheismul privirii se impune, in sensul omului nedrept care trece de baricada binelui. Nu la un nivel atat de inalt. Aici intervine reteta antiutopiei, si anume ca din masa uniformizata razbate omul caruia nu i s-a putut inlatura sufletul, simtul estetic. Poate de aceea actrita este cea care tradeaza scriitorul, constienta fiind ca nu personalul te face sa denunti, ci nevoia de a continua macar intr/o singura linie ceea ce te face liber. Iar despre libertate, numai cei care au fost privati de ea pot sa vorbeasca.

Imaginar cu deficiente senzorio-motorii

Am citit ieri in Gandul ca Ministerul Educatiei, al Romaniei, evident, va introduce in gradinitele de stat papusi care sa prezinte tot felul de deficiente fizice. Care ar fi explicatia, mobilul unei idei atat de "ingenioase"? Nevoia adultilor de a le infatisa copiilor realitatea crunta care ii asteapta de indata ce vor parasi spatiul protector (pana sa introduca ei papusile revolutioniste); cerinta societatii contemporane de a ne accepta semenii cu deficiente. Cu ultima parte sunt de acord, insa ce facem atunci cu realitatea imaginata, cu planul secund al existentei noastre care ne scapa de insuficienta, plictisul, negativismul realului? Viitorul este sigur, basmele vor fi populate de feti-frumosi in carucioare, de printese cu aparat auditiv, de Flamanzila anorexic si de zane dislexice. Ce vor intelege copiii? Ca viata e dura, ca vocea mamei care citeste seara povesti nu este blanda, ci amenintatoare, prezicatoare, ca poate asa vor ajunge si ei in viitor daca nu vor manca tot din farfurie, ca nu exista nicicum o realitate a ta, pe care sa ti-o construiesti cu ochii inchisi. Cum vor explica "alesii" nostri gradul de incrancenare, tristete a poporului roman? Se pare ca in aceasta tara nici sa ne imaginam o lume mai buna nu suntem lasati. Daca o pilda spunea Lasati copiii sa vina la mine, eu as spune Lasati copiii sa fie copii si sa-si imagine o lume pe care, momentan, nu le-o putem oferi!

Despre lucrurile cu adevarat importante

E destul de tarziu, de fapt aproape ca e maine. Daca deschid fereastra muzica de la blocul alaturat intra nestingherita. Motanul meu nu pare a fi deranjat. Doarme cu labuta sub cap ca un copil. Daca imi simte respiratia aproape incepe sa toarca puternic, iar gherutele si le deschide de bucurie. Uitandu-ma la el stiu ca zambesc linistit si ma intreb acum ce ne face cu adevarat fericiti. Care sunt momentele, gesturile, cuvintele simple sau incarcate care au forta sa ne deschida. M-am convins de mult timp ca lucrurile mici sunt cele cu adevarat importante. Cele mari isi pierd din forta tocmai din cauza intensitatii pe care ne-o provoaca. Ati dormit vreodata langa cineva foarte drag si sa stati o noapte cu ochii in tavan..va spun ca atunci va ganditi la cele mai mici lucruri care va acopera viata..la aerul racoros de dimineata de toamna, la prima ninsoare, la mirosul cald de cafea, la soferul de autobuz care opreste cand te vede alergand, la gustul de lapte praf, la imbratisarea bunicilor, la telefonul pe care il astepti mult mult timp, la nasul umed al unui caine pe fata ta, la simplitatea actorului din Il postino, la cartofii copti in paie, la zambetul simplu al unui copil care da sa planga, la macii de pe marginea sinelor de cale ferata, la gustul de must proaspat, la o canapea moale si la o patura groasa intr-o zi de iarna, la un drum intins cu arbori pe margine,la lenevitul dimineata in pat, la dulcele aromat din pepenele galben, la imbratisarea lui stransa pana la oase, la portocale zemoase tocmai culese, la racoarea picioarelor in mare dimineata devreme, la tacerea muzeelor, la mirosul de acetona, la forma curioasa a norilor pe care ii vezi cu frica din avion, la dulceata de caise, la mirosul de carte noua, la boticul de pisoi cu firisoare de lapte. Si cate or mai fi insa sunt atat de simple incat raman invizibile pe dinafara. Insa inauntrul nostru ele sunt mari si puternice. Pe voi ce va face fericiti?