Locurile ascunse, casele retrase, omul introvertit starnesc nevoia noastra de a patrunde intimul, necunoscutul. Explicatia logica imi scapa acum. Simpla curiozitate cred ca nu e, insa nevoia de a iesi din banal prin celalalt e mai mare decat a pastra distanta. Intrebarea mea este cum sa te situezi dincolo si sa ramai totusi in spatiul tau privat? Ce ne facem insa cand spatiul public este cel urmarit, cand viata pe care o expunem starneste ochiul iscoditor tocmai prin simplitatea afisarii ei? Ce se intampla cand regimul vede in spatele vietii tale ce vrea el sa vada, cand o fractiune de secunda a unui ochi in spatele vizorului te face informator fara voie?
Filmul german "Vietile altora" isi expune perspectivele intotdeauna din prisma celuilalt. Viata fiecaruia ni se dezvaluie in oglinda deformata a constiintei celuilalt. Sau poate gresesc sa mai vorbesc de constiinta. La modul cliseizat s-ar vorbi de Big Brother, de uniformizare, de cifre in loc de nume. Vietile altora puncteaza de fapt imaginea societatii comuniste: omul se vede deposedat de constiinta de sine pentru ca viata celuilalt reprezinta complexitatea, paradoxala de altfel, a vietii proprii: neincrederea in altul, in sine de a putea sa nu-l tradezi pe celalalt, la care adaugam privirea catre sistem in care te vezi urmarit, ascuns. Cum s-ar numi un om care isi petrece ziua ascultandu-ti fiecare miscare la casti? Ce denumire ar avea meseria sa? Ce il face pe acest om sa asculte, sa judece, dar sa lase raportul in alb? Raspunsul pare banal: increderea ca frumusetea, arta poate schimba lumea. Nu stiu daca maniheismul privirii se impune, in sensul omului nedrept care trece de baricada binelui. Nu la un nivel atat de inalt. Aici intervine reteta antiutopiei, si anume ca din masa uniformizata razbate omul caruia nu i s-a putut inlatura sufletul, simtul estetic. Poate de aceea actrita este cea care tradeaza scriitorul, constienta fiind ca nu personalul te face sa denunti, ci nevoia de a continua macar intr/o singura linie ceea ce te face liber. Iar despre libertate, numai cei care au fost privati de ea pot sa vorbeasca.
Mie mi se pare că securistul-erou (sper că mi se permite termenul) a fost muiat, s-a îndrăgostit de actriţă. Şi de viaţa lor. Ar trebui să scriu şi eu încă odată dacă ar fi să vorbesc despre slăbiciunea ei, deformată, la prima vedere fără alternativă şi slăbiciunea lui ca şi calitate, aleasă ca alternativă.
RăspundețiȘtergere