Cum am dresat un gând în trupul tău

În Scrisori de dragoste către o prințesă chineză Matei Vișniec îmi dă dreptate în multe cuvinte prin cuvinte cărora le găsește o corporalitate și o viață a lor de care și eu sunt convinsă până în vârful gândurilor

Sunt enorm de multe cuvinte de care sunt îndrăgostit. Și chiar inventez cuvinte susceptibile să explice cumva, chiar și într-o manieră aproximativă, senzațiile și dorințele mele, angoasele și lipsa de cunoștințe. Sunt cuvinte care nu rămân decât în memoria pielii mele...dar eu sunt generos...dacă doriți să le regăsiți nu trebuie decât să scotociți, doamnă, în memoria cărnii mele...

Îmi dă dreptate și atunci când dragostei i se adresează cu politețea lui dumneavostră într-o ironie care nu face decât să spună și mai mult ce toate cuvintele nu o mai spun atunci. Matei Vișniec crede din nou, ca și mine, că un om te poate locui, se poate cuibări în tine cum de altfel o și spune, că despărțirea e un partaj corporal care se poate realiza până ce se ajunge a împărți inima. Cine și cui?

Dar, cum ea locuiește în pielea mea, în sângele meu, în sufletul meu, despărțirea e grea. Adică despărțirea fizică. Pentru că are dreptul să plece cu jumătate din pielea mea, cu jumătate din sângele meu, cu jumătate din sufletul meu...la revedere, îmi spune ea. Dă-mi partea mea de piele, partea mea de carne, partea mea de vise, , partea mea de bătăi de inimă, partea mea...

Cum am dresat un melc pe sânii tăi nu este nici proză, nici monolog de teatru, ci un poem. Și despre poeme e greu să scrii, să scoți ideea din idee, pentru că le pierzi și te pierzi și-s fără rost atunci cuvintele. Mai mult decât un discurs serios de îndrăgostit, serios cred că e un poem uneori ironic în adevărul unor cuvinte pe care nu putem să le spunem atunci, dar ele există și mai mult pentru că știm că ele trebuie să fie acolo.

Am căzut de acord pentru o noapte, așa că am adăpostit-o în corpul meu pentru o noapte...Și a rămas acolo toată noaptea și i-a plăcut. Și, pentru că i-a plăcut, nu mai vrea să mai iasă. Și o simt, o simt tot timpul, doarme în corpul meu, se hrănește cu visele mele, se trezește dimineața și își ia micul dejun în corpul meu, face baie acolo, se îmbracă acolo pentru a-și primi prietenele la cină, pentru că nu îi place să fie singură, nu, îi place viața și de aceea primește, primește în fiecare zi necunoscuți în trupul meu.

Inima care se furișează noaptea din trup, omul întins cu rana la vedere, femeie care mângâie rana până reface drumul într-o coborâre fără a privi înapoi, trupul care are memoria cuvintelor noastre, gara cu spectatorii-actori și despărțirile în care oamenii sunt cel mai aproape de altfel și mai apoi pantofii, bibliotecile de pantofi, sălile de lectură, nuditatea printr-o pereche de pantofi.

Poemul în proză recitat mai mult decât citit și recitit este poemul fluturelui mai întâi și mai apoi al inimii, al melcului și al cuvântului pe tocuri. Dacă ar fi fost poemul meu aș fi scris pe vîrfuri.