Există, încă mai există, în firea bunicilor noştri (mai ales de la sat) o sfială în gesturi în anumite momente pe care nu o găseşti nicăieri. E semnul oamenilor buni la suflet pentru care cuvântul orgoliu e doar al celor de la oraş.
Îmi amintesc că acum câţiva ani, pentru un proiect de la facultate, am pus-o pe bunica să-mi povestească la reportofon cum se ţes covoarele. Trebuia să folosească regionalismele în cauză. Chiar dacă mi-a vorbit de atâtea ori despre aceste lucruri, când am apăsat butonul On şi-a îndreptat spatele ca un şcolar din primară pe care îl întrebi ce a reţinut din ce i-ai spus. Cu mâinile împreunate, cu un glas când mai jos când mai săltat când îi puneam întrebări ajutătoare bunica mi-a povestit tot ce ştia. Culmea sfielii a fost când am derulat caseta şi şi-a ascultat vocea. Mi-a spus să închis imediat, îi era a se sfii de propria voce.
Dacă e să-mi doresc cel mai mult să cunoască atunci când va fi să fie copiii mei este această sfială bătrânească. Nu are cum să nu te atingă şi să te facă un om mai bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu