Dupa dealuri, regia Cristian Mungiu

Am citit multe articole, postări pe bloguri, unele controversate despre film, de la lungimea lui, peste 2 ore (pe care eu una nu le-am simţit, nu m-am uitat la ceas niciodată cu gândul să se termine), la imaginea pe care o are România. Cred că multă lume aşteaptă sentinţe, judecăţi ale cazului Tanacu; dacă mergeţi cu acest gând la film, nu le veţi găsi.
Ceea ce aduce atât de mult filmul După dealuri este multitudinea de întrebări pe care le lansează, pe care le-am regăsit, încât cu uşurinţă s-ar putea face alte filme plecând de la anumite secvenţe din film. Nu cred că s-a dorit o problematizare a religiei, nicidecum, a spaţiului închis al mănăstirii în care nimeni nu ştie ce se întâmplă. Ceea ce am regăsit de problematizat sunt multe alte aspecte: de la destinul copiilor care cresc în orfelinate, pe ce drum o iau când nu mai pot sta acolo, dependenţa care se creează între copiii care împărtăşesc aceeaşi soartă, la destinul celor plecaţi în afară şi la singurătatea care îi dezechilibrează.
Filmul aduce spre discuţie de fapt psihologia a două tinere care, odată ce au plecat din orfelinat, nu se mai întâlnesc în acelaşi punct, şi de aici ruptura; Alina, venită din Germania, nehotărâtă, chinuită de singurătate, însă cu ştiinţa lumii din afară; Voichiţa, fata tăcută, aparent mai înţeleaptă care înţelege neregulile lumii în care ea îşi găsise liniştea abia spre final.
Dacă filmul caută vinovaţi între măicuţe? Dacă preotul apare acoperit de o culpă deosebită? Nu cred că filmul aruncă vini, ci pune sub întrebare până unde putem trasa linia. Până unde lumea din afară, a noastră de altfel, atinge, într-un fel sau altul, cercul închis al unei mănăstiri. Experienţa şi lipsa de experienţă, credinţa sub toate formele şi, mai ales, apropierea dintre doi oameni până la imposibilitatea desprinderii.
Plusul real al filmului sunt actorii, rar să vezi atâţia oameni jucând atât de natural, de la preot la maica stareţă, la Alina sau Voichiţa. Cât despre final? Nu avea cum să fie altul, spun eu.

Despre oameni şi melci

Dacă nu l-aţi văzut încă, vi-l recomand. E o comedie nostalgică cu inserţii de telenovelă spaniolă chiar în limba spaniolă. Nu ştiu dacă se putea alege un actor mai bun decât Dorel Vişan în rolul directorului de întreprindere care nu ştie ce-i diplomaţia, omenia faţă de sute de angajaţi rămaşi fără locuri de muncă într-un orăşel în care nu se întâmplă niciodată nimic. Ştie însă franceza cât să-şi obţină câştigul vremurilor imediat postcomuniste şi înlocuieşte diplomaţia română-franceză cu târgul în clubul de noapte şi cu învoiala tipic românească. De cealaltă baricadă, tânărul muncitor crede că poate salva fabrica prin societatea Pro Familia, unde, mai ceva ca într-o dramă, află că de fapt nu este tatăl biologic al copilului său. Decor specific filmelor cu subiect autohton, din care nu lipsesc cuplul tânăr de muncitori la început de drum, apartamentele înghesuite cu carpete pe pereţi şi mileul pe televizor, şi mai ales fata tânără cu veleităţi de secretară dorită de toată lumea, peste care dă norocul prin tânărul francez care-i cântă Julio Iglesias şi, mai mult, ca un adevărat erou, salvează fabrica.
Există câteva cadre foarte frumoase în film, de la imaginea reluată a melcului pe frunza verde, la călătoria cu trenul. În rest, umor tipic muncitoresc, întâlniri romanţioase mai degrabă decât romantice şi "drumurile noastre toate" într-un film care vă relaxează şi chiar vă amuză!