Un joc cu mai multe strategii

Linia de demarcatie intre joc si joaca e labila. Un pas si ai cazut fara sa vrei din joaca inocenta, lejera si fara compromisuri in jocul serios, abil, care te antreneaza in atingerea unui target. Jocul de-a ce-ar fi daca. Cineva noteaza pe un servetel numele noastre. Se stabilesc foarte serios regulile, precizandu/se de nenumarate ori ca vom intra intr/un joc. Seriozitatea contrazice paharele de vin si veselia prieteneasca a mesei noastre de oameni care s-au adunat sa se bucure pentru cel care va intra in joc. Mai intai e un singur candidat care trebuie sa convinga. Moderatorul serios este tradat de tricoul rosu in tandem cu zambetul ascuns. Lumea se anima, se contrazice, intreaba. Jocul parca nu mai e atat de inocent. Se cere un contracanditat. Se face o noua lista de nume...pe alt servetel. E poate singurul care imi mai spune ca suntem intr/o joaca a adultilor. Incep sa intru si eu in joc, sa imi cer drepturi, sa pun intrebari, sa pun in dificultate. Spiritu-mi caustic se bate cu incapatanarea de manager autarhic care spune doar eu, trebuie, care ameninta, dar care nu ma motiveaza sa-l aleg. Dar pe care l-as alege fara ezitare in realitate pentru ca, asa cum i-am si spus, e poate singurul care mai crede cu adevarat. Sunt evident cea mai lucida. Paharul meu e plin si da senzatia ca este umplut periodic. De fapt, ma bucur de frape-ul meu cu inghetata. Ma uit in jur si lumea e serioasa, spiritul aprins. Numai fata mohorata, alungita de somn si oboseala a fetei care raspunde placid cererilor de la masa imi garanteaza ca e totul real. Servetelele se acopera de note, motivate mai mult sau nu. Contracandidatii par a/si pierde din diplomatie, evident fara constiinta lucida. Ma intreb daca a doua zi si-au adus aminte masurile curajoase, inovative de a ne re-forma. Noaptea e scurta si jocul trebuie sa se sfarseasca sau sa se prelungeasca in real. La cinci dimineata cartierul in care locuiesc sta cuminte si asteapta ca si mine rasaritul. Ma opresc cateva minute pe aleea blocului meu. Dunga rosiatica se intinde tot mai mult. Aerul e racoros si eu zambesc. E prima data cand constientizez ca din martie mi s/a intamplat un lucru minunat. Ce tine de prietenie. Iar prietenia nu e joc si nici joaca. Ea este.

Un fel cu doua feluri (pronuntat ardeleneste)

Ceva dulce acrisor isi doreste Andreea. Un suc ambivalent, ii spune nedumerit Luigi. Nici pe jos nici in caruta mai pe romaneste as spune eu. Da, ceva de baut dulce acrisor dupa berea bruna. Sunt singura cu adevarat lucida, banuita ca as fi de alta confesiune religioasa decat cei doi. Se pare ca e o problema serioasa daca nu iti comanzi si tu bere ca si ceilalti de la masa. Ce stiu ei de ciocolata alba belgiana. Si in plus, voi fi lucida pana la capat si ei vor spune tot, vrute si nevrute. Luigi imi spune ca vorbesc ca o nevasta. Nu i-am zis ca e cuvantul care ma scoate din sarite,din seria barbata-miu, tac-su, maica-ta. Cata diferenta vad eu intre> ea este sotia mea si ea este nevasta mea. Oriucm, de ce crede Luigi asta> pentru ca nu cred, sau poate nu mai cred, in profesia de om de cultura, in a sta ore in sir in biblioteca. Mi-e de ajuns sa deschid televizorul si sa vad inundatiile din tara. Luigi imi zice sa ma duc atunci sa scot din apa case, batrani, daca nu mai cred in cultura cand tara moare de foame. Intelege gresit explicatia mea ca lucrarile scrise nu te ajuta sa-ti cumperi o casa, sa-ti intretii un copil. Intelege ca vreau un, din nou, barbat, of, cu bani. Ii spun ca omul de cultura nu se creeaza in biblioteca, ci impartasind idei, socializand, calatorind. Pe Hegel poti sa-l intalnesti citindu-l, imi spune el. Nu am mai incercat sa-i explic bucuria intelectuala pe care am trait-o plimbandu-ma prin Rezident Museum din Munchem, prin pinacotecile aceluiasi oras, cand m-am facut mica de tot in fata grandorii cladirii British Museum. Un intelectual e cel care poate cunoaste lumea mai intai si mai apoi cartea. Luigi imi spune ca fac confuzie intre intelectual si omul de cultura. Orice argument ar fi insuficient in fata omului care crede, aproape fanatic in puterea culturii. Pe mine ma sperie viata intr-o camera ingusta cu Hegel langa mine. Viata se traieste mai intai si poate la batranete se scrie. Si nu, Luigi, intelectualul adevarat e cel care are disponibilitate de a cunoaste noul, de a calatori din loc in loc. De a trai mai intai si apoi de a interioriza. Dar suntem inca tineri, desi Luigi se simte batran si imi incurca mereu numele. Andreea sta cuminte in stanga. Umbrela rosie pe fundal albastru de pe telefonul ei te face sa iti placa ploaia, chiar si rece. Ca asa e buna berea lor bruna. Cat despre ciocolata mea alba belgiana e pe terminate. E aproape 10 si risc sa pierd autobuzul. Pentru ca viata se traieste mai intai si apoi se scrie.

Din lumea celor care mai cuvanta

O dimineata de iulie in Tatarasi. La 9 dimineata forfota. Foarte multi bunici cu nepoti si cu tot felul de caini prietenosi sau nu. In fata cladirii unde imi platesc regulat factura la cablu, o mare dezamagire. Se pare ca unii isi fac totusi somnul de frumusete. Programul e de la 10. Dezamagita ma asez pe o banca in micul parc de langa cladire. Langa mine o doamna ii tine teoria chibritului cainelui ei. Se pare ca el e mai serios decat ea si asculta. Da din coada tot mai repede. La pisici e semnul nervozitatii, la caini parca este al bucuriei. Evident, cainele nu intelege nimic din ora de educatie matinala. In partea stanga un barbat de vreo 30 de ani, cu o privire incruntata dar usor pierduta isi canta nebunia si saracia. Oamenii din jur vorbesc ca se preface ca sa mai cerseasca un ban. Indiferenta si repulsie in gesturile atator oameni care trec pe langa el. Intre timp, catelul cu pricina isi intalneste prietenul matinal. Ocazie prielnica pentru stapanii de vreo 60 de ani de a mai schimba o vorba. Noua stapana ii explica doamnei cum sa/si educe cainele: asa am aflat si eu ca daca vrei sa-i dai o lectie pentru vreo obraznicie sa fie musai cu un ziar, jorda, dar nicidecum cu mana, care ar trebui sa insemne protectie pentru el. Ma uitam senina la acei oameni care parca nu aveau nicio grija si vedeau in animalele lor de companie adevarati copii pe care trebuie sa-i creasca mari. Un copil se apropie de unul dintre caini si se apleaca sa-l managie. O voce autoritara de bunic il avertizeaza ca daca va pune mana pe el nu va mai putea manca inghetata. Copilul isi doreste mult sa se joace cu cainele, dar ispita e prea mare. Inceo sa dispara treptat buncii care iti fac cu mana cand masina parintilor pleaca din curte, care asteapta vacantele de vara mai mult decat tine pentru a merge la ei, care iti indeasa in buzunar o bancnota modica sa-ti mai iei cate o inghetata. Bunicii acestia sunt cei adevarati pentru mine, aceia ai satului, care duminica stau la poarta, care discuta politica in felul lor simplu, care rad sanatos si care se baga in pat odata cu gainile. E ora 10 si deja e coada la plata facturilor. Un batran spune optimist> va merge repede, nu stam la coada, ca de luat bani se misca repede.

Daca ai carte ai poate parte

De cateva saptamani imi beau cafeau dimineata la Academie. E locul retras de care putini studenti stiu, chiar langa Spitalul Militar. E poate singura biblioteca din Iasi a carei sala de lectura ar concura prin deschidere, liniste si ospitalitate cu bibliotecile europene. Cei care au studiat un timp in konstanz stiu sa aprecieze o biblioteca buna, care sa nu insemne multa lume adunata, zgomot, mese inghesuite. Sunt singura intrusa saptamanile acestea. Toti studentii de zilele acestea sunt medicinisti, cu atlase, carti, dictionare. Lume care invata serios sau despre ceva serios. Imi scot si eu timid si uneori incracenat aceleasi carti de care un literat parca nu mai scapa, si mi-e rusine parca sa citesc despre barbu sau arghezi, cand altii invata de bronsita sau chirurgie. Sticlele de cola, paharele de cafea de la tonomat, ciocolata sunt regula la ei si la mine. Ma uit de multe ori in jur si imi dau seama ca de fapt toti impartasim aceeasi soarta> aceleasi salarii de nimic, fuga dupa un loc mai bun, si in cele din urma, fuga din tara. Desi si ei o stiu si eu, continuam sa ne vedem in fiecare dimineata, sa ne deschidem cartile sperand. La cererea studentilor, Academia va tine deschis si saptamana viitoare. Inca o saptamana in care vom imparti aceeasi masa, acelasi viitor nesigur si, bineinteles, acelasi tonomat de cafea. Cat despre carte, numai de bine!

Cand totul atarna de un fir sau ospitalitatea romaneasca

Fiecare din noi a dat, poate nu o data, de un film in care sa se utilizeze cliseul scaparii de nota de plata> unuia dintre personaje ii aparea intentionat ceva suspect in farfurie si, obligati de circumstante, chelnerii ii scuteau de plata facturii, pentru anihilarea la timp a unui eventual scandal.Iata ca in seara aceasta, cu o mana de 4 oameni, am experimentat, fara voie, intamplarea. Adapostiti de ploaia care a inceput subit, de parca de la o vreme am trai la Ecuator si nu in sudestul Europei,ne-am comandat cate ceva de baut. Cu greu am rezistat sa nu-mi iau clatitele cu gem de casa, dupa cum specificau ei in meniu. O colega de master si-a comandat totusi clatite cu ciocolata. Ploaia se intetea si nu ma gandeam decat ca mi-ar placea sa stau la caldura si sa nu fac nimic. Sa stau cu perdelele trase si sa nu ma gandesc nici macar la noi de atunci. Asta chiar ar fi ceva. Deodata Ana, colega mea de master, isi ridica demonstrativ furculita in aer, si ne intreaba daca-l vedem. Eu una nu am vazut nimic, insa chelnerul da, si Ana nu si-a mai platit clatitele. Firul de par a scazut din nota de plata dar si din pofta mea de a mai manca in locul universitarilor de pe Copou clatite. Conversatia noastra a continuat, ca si ploaia de altfel. Chelnerul nici macar nu s-a scuzat, nici macar nu i-a adus alta portie in schimb. Romanul e ospitalier din nascare, se justifica, nu?