Ursinio, Gatinio si Capsunitza in Barcelona

O vacanta intr-un oras ca Barcelona trebuie sa aiba musai un preambul riguros. Pentru noi 3, Ursinio (Tudor), Gatinio (Ana) si Capsunitza (Anda) lucrurile au stat altfel. Intr-o seara de luni Gatinio si Capsunitza au trait bucuria prematura de altfel de a vedea pe siteul H&M scris cu un roz impunator SALE. Reactia Capsunitzei a trezit toti vecinii, daca intelegeti. Bucuria noastra a fost pusa la colt chiar a doua zi cand compania low cost din toate punctele de vedere ne-a anuntat placid ca zborul nostru este anulat. 2 zile din vacanta noastra planuita inca de la sfarsitul lui Mai sunt mutilate fara argumente. Fara explicatii au fost si orele de asteptare in aeroportul Baneasa, gara aeronautica intesata de fete cat se poate de autohtone pe care nu le-ai fi dorit langa tine in avion sau in autobuzul aglomerat din oras. Urcati in avionul care isi trosnea incheieturile constant, ne-am uitat stupefiati cum stewardesa incerca cu greu sa inchida usa avionului. Cineva de langa mine ma avertizeaza ca ma va trage curentul in avion pentru ca stau langa usa. Am inghitit cuvintele si mi-am deschis cartea de psihologie despre personalitatile dificile. In spatele meu, exemplarul unic de vreo 4 ani si-a incercat vocea in varii ipostaze incat uneori as fi vrut sa se deschida usa avionului.Pe aeroportul din Barcelona nici ca se vorbeste catalana sau castellana. Ce faci, Capsunitzo, spune o romanca la telefon colegei de capsunarit in serele Bacelonei. Moment crucial pentru nasterea unei nou nume. Si iata-ne in Barcelona. De aici mi-e greu sa mai scriu. Uneori cuvintele nu vor sa vina, pentru ca nu au puterea sa spuna totul. Si decat sa spui pe jumatate, mai bine taci. Dar totusi pot sa scriu. Din Barcelona am ramas cu 2 constante in minte: vocea gps-ului din masina noastra si replica pe care am rostit-o la fiecare colt al Barcelonei: Am murit si n-am stiut. Orasul fara colturi dupa cum l-a numit cu intelepciune Capsunitza. De la Sagrada Familia la Pedrera sau Parcul Guel orasul dispare si ramane doar ideea de arhitectura uimitoare care iti sterge automat imaginea de bloc gri comunist. La 12 noaptea, Barcelona ne-a demosntrat inca o data ca omul cinsteste locul, chiar si cu Sangria sau vin, netinand cont de ora inaintata in care romanul e in pat savurand replica spanioleasca Fernando es mi amigo, entiendes? La terasele de pe Rambla bunicii isi fac linistiti siesta nocturna, mamele isi plimba copiii in carucioare, iar noi incercam sa parem firesti si nu ca niste oameni tocmai iesiti din pestera. Inchei in chip nefiresc culinar in ce ma priveste amintind de restaurantul cu nume hazliu La vaca paca unde, pentru 10 euro, mananci cati poti duce, daca te mai poti ridica de la masa. Drumul de intoarcere ne-a zguduit mai tare decat experienta barceloneza pentru a ne trezi la realitatea romaneasca a nesigurantei si a lipsei de sens. Iar atunci cand cuvintele sunt tacute, corpul e singurul care mai poate sa exprime. In Barcelona faptul e similar, nu auzi orasul de arhitectura sa.