Despre cai si morminte

Atunci cand ai sub ochi un roman intitulat Cartea soaptelor te astepti, firesc, sa fie cuvinte mai degraba nespuse decat rostite. Stii de la bun inceput ca, iata, scriitorul iti pune povara completarii textului, si nu te lasa sa lenevesti, ca atatia altii, printre randuri.
M/am pus si eu la treaba de vreo cateva saptamani sa scriu Cartea soaptelor. Din pacate, scriitorul mi-a lasat cam multa libertate prin tot ce nu a spus asa ca romanul pe care l-am citit eu poate fi altul decat cel care s/a vrut scris. Si a fost! Am fost avertizata, inaintea de inceperea scrierii mele a Cartii soaptelor, ca va fi o carte trista, a suferintei unui popor care, de neinteles, a fost respins de soarta. Un neam caruia nu i s-a permis sa/si ridice privirea nici catre trecut, nici catre drumul de apoi macar. Mi s-a creionat drumul celor sapte cercuri ale mortii, cale catre dezgolirea treptata de morti, de frica, de neputinta. Un neam cu mormantul familiei in spate, adapostindu-se la umbra mortii. Oameni care si/au scris povestea pe drumurile deportarii, prin urmele talpilor arse si ale degetelor slabite. Un popor fara tara si fara nume. Iar cand realitatea e nedenumita e in asteptare.
Cand am inceput sa scriu Cartea soaptelor am simtit, de la primele randuri, ca va fi povestea unor cai sub a caror copite s/a pierdut batalia cu soarta. Sub tropotitul lor, povestile s/au scris infrante de glasul atat de puternic al celor care ar fi avut atat de multe de marturisit si nu au fost lasati. Cartea soaptelor rasuna de tacerea razboiului purtat pe un camp al disperarii sortii. Din sapte in sapte soapte nechezatul lor este durerea copiilor si a bunicilor fara morminte si fara amintiri. In cele din urma, am inteles poate ca un roman despre suferinta nu are cum sa placa. Nimanui nu-i place sa se impovareze cu o alta suferinta. De ce sa o mai scriu atunci? Pentru ca nu au scris-o cei care ar fi putut povesti, de sub copitele cailor invinsi, apropierea stranie de necuvantul dumnezeiesc.
Mi-a fost dat sa scriu Cartea soaptelor ca un ritual al macinarii cafelei, cu arome puternice de khaife sau gezve si mai ales de grau cu fructe uscate. Iata ca in aburul aromat al licorii am vazut in soapta, din sapte in soapte, sirurile de oameni. Fiecare om cu vorba nespusa si numele neaflat. Mormantul lor ramane in ei, fiecare ingropat in numele si in cuvantul sau. Iar acum, cand eu le scriu Cartea, rasar in lume morminte cu nume, la care, umili cititori, opriti-va!