Fiecare rămâne după o carte sau dupa un film cu o imagine pe care o poate asocia cu o parte din realitatea personală. Oricât de obiectivi am vrea să fim, nu ne putem desprinde de subiectivitate. Uneori însă priveşti filmul şi simţi că tu ai fost cel dintâi care a gândit scenariul. Şi nu-ţi mai rămâne de făcut decât să pui pe seama coincidenţelor întâmplarea şi să taci.
Filmul Inception, pentru că (şi) de la el am pornit, îţi propune un târg: să întorci percepţia reală despre vis şi să visezi realul din vis. Dacă în film, personajele se conectau prin fire la acelaşi vis, cu un sedativ puternic, trecând de la un nivel la altul prin subconştientul fiecăruia, în viaţa reală, oricare ar fi, construită real sau realitatea construită, modalitatea e mult mai simplă: să închizi ochii. Fără coincidenţe însă nu cred că e posibil, în viaţa reală, să atingi, precum personajele noastre, cel de-al treilea nivel al visului, de unde să optezi definitiv pentru vis sau realitate, sau, cine ştie, pentru realitatea visului.
Trăim într-o apăsătoare convenţie, mi se pare mie de la o vreme, şi filmul mi-a dat dreptate. De ce realitatea adevărată, poate mai săracă, e mai consistentă, iar bucuria mai puternică, decât cea a visului? Cum se face că poţi avea casa pe care o visezi dinainte de a o cunoaşte, iar aceasta, privită din realitate, să arate ca un schelet părăsit, gata să se surpe şi să dispară? Filmul acesta îţi trece prin oase precum trenul peste privirea celor doi protagonişti. De fapt, acesta este visul construit, şi în felul acesta te poate depăşi în înţelegere, precum zgomotul puternic auzit de urechea lipită de şine.
Totemul pe care îl are personajul principal nu face decât să încurce visul în realitate, pentru că, la urma urmei, nu locul sau obiectele dau realitate lumii construite, ci afecţiunea în care sădeşti ideea, nevoia, lipsa. În aceste condiţii, în lumea lui Mol nu obiectele erau cele care o înconjurau, ci dorinţa, ideea puternică şi convingerea că realitatea adevărată este cea a şinei, şi nu a trenului. Nu trenul o va duce în locul unde vor putea să fie împreună, ci ochiul închis pe şina de cale ferată, mână în mâna celuilalt. Încerc să găsesc o justificare egosimului femeii.Ultima imagine a celor doi înainte de a pune capăt visului mă nedumereşte tot mai mult asupra fericirii convenţionale. Pentru că ea a fost aleasă, şi nu bucuria visată.
Întoarcerea acasă, ca mobil al acţiunii, este, de fapt, începerea unui alt vis, lipsit de egoism prin paternitatea sub care se naşte. Zgomotul atingerii apei de către maşina în care toate personajele visează conectate reprezintă de fapt căderea în gol a lui Mol care îşi sfârşeşte realitatea visată pentru a-i permite lui să-şi elibereze subconştientul şi să poată construi lumea sa. În acest film, semantica învinge lingvistica, pentru că, doar în cazul acesta, nu vom visa vise, ci visuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu