Rasu-plansu in Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

Oricat de mult as vrea (si cand vreau vreau) sa scriu despre filmul pe care l-am vazut in una din serile acestei saptamani la cinema Victoria (multumesc, Ruxandra!) nu pot. Nu pot sa scriu despre film cand reactia publicului a fost atat de puternica. Chiar daca se voia o gala serioasa, cu prezenta regizorului, seara a fost, ce-i drept, o gala, dar una a rasului sau a luatului in ras mai exact. De la bun inceput s-a pornit cu stangul in dreptul. Regizorul si/a facut intrarea intr-o sala prea mare pentru microfonul sau defect. Si uite asa au inceput primele aplauze peste voce care s-a retras nu in fata filmului, ci a publicului nerabadator sa inceapa comedia. Trebuie precizat, pentru a intelege totusi teoria aceasta a rasului din sala, ca publicul era format in majoritate din tineri sub 30 de ani (nu ca asta ar fi limita tineretii). In rest, batrani patrioti de orice culoare politica. De la prima imagine a dictatorului, pentru ca totusi, la modul serios pe care l-a uitat publicul, aceasta era miza autobiografiei, publicul a inceput..distractia. Pungile de popcorn romanesti fosneau intre murmure, glume, gesturi imitative dictatoriale, sau lasari din umeri si parasiri de sala. In cele peste 3 ore de efort fizic efectiv, am trait un alt absurd, acela de a ma afla in mijlocul poporului din care fac parte care isi ia istoria in ras. Aceasta este Romania din pacate, o tara de rasu plansu, in care, asa cum spunea cineva la o lansare de carte, nu ai cum sa te plictisesti. Poate greseala in receptare a filmului nu a stat in neseriozitate, ci in necunoastere si netraire a evenimentelor pe viu, de vreme ce sala era arhiplina de tineri. Si uite asa romanul se prapadea de ras, batea din palme cand o vedea pe Elena Ceausescu iesind in costum de baie din mare, cand afisa o figura plictisita langa pozitia implicata dictatoriala a iubitului ei conducator. La festivitatile de neimaginat ale celebrarii zilelor nationale din Romania sau China publicul statea uimit, dupa care rasul rabufnea la reactiile omului Ceausescu. Incerc sa citesc reactia publicului din perspectiva psihologica si nu reusesc: eram intr-o sala de deplasati mintal care vedeau derulata viata unui om din cauza caruia s-a facut o revolutie, s-a ramas in urma cu vreo 20 de ani fata de Europa si s-au suprimat zeci si sute de drepturi omenesti. Iar omul rade! Poti sa pedepsesti prin ras ma intreb? Din pacate, filmul nu mi-a oferit decat 3 ore de efort fizic, de exercitiu mental de a-mi stapani picioarele sa nu se ridice si sa plece, de vreme ce nu am aflat nimic din spatele dictatorului Ceausescu. Cat despre amuzare alaturi de publicul de la Victoria, m-am retras de data aceasta. Istoria nu m-a facut niciodata sa rad!