Aceste cuvinte mi-au rămas bine întipărite astăzi după cele 5 ore de workshop pentru doctoranzii și postdoctoranzii de aici. Unul dintre cei care ne expuneau printre altele sistemul universitar german ne-a spus simplu în stilul diplomat german că atunci când ne facem CV-ul pentru a aplica pentru o finanțare, o bursă doctorală sau postdoc să excludem orice referire la hobbyuri, timp liber. Un cercetător, un viitor profesor universitare nu are viață personală, prin urmare cei care te finanțează nu sunt interesați de ce faci tu în așa-zisul timp liber de vreme ce nu îl ai. Ce faci tu ca un simplu om care își plimbă câinele în parc, cel care stă lungit în pat cu motanul său să-i simtă lăbuțele calde și năsucul rece, căruia îi place să citească reviste, subtitrări de la seriale de orice fel, care se trezește duminica dimineață și pleacă de fiecare dată în alt loc nou. Nimic din toate acestea se pare că nu-i interesează pe cei care te-ar finanța. Nu finanțează omul din tine, ci proiectul din capul tău.
Și ascultând eu așa cuvintele venind iar și iar în mintea mea, și aflând că după doctorat în germania trebuie să faci încă 6 ani de cercetare după care să mai scrii o lucrare, și apoi să începi să-ți cauți o universitate care să te angajeze ca prof, universitate care nu poate fi cea în care ai făcut cei 6 ani, ci una total diferită, mă gândeam la motanul meu, la toate filmele pe care nu aș putea să le văd, la toate mesele cu prieteni în care scaunul meu ar fi gol, la viața normală în care weekend înseamnă sfârșit de săptămână, de ora 6 în care un om normal își termină activitatea. Și cât îmi doream să fiu la un birou atunci să fiu cu ochii pe ceas că vine vineri și voi putea să fiu omul care merge pe role, pe patine, care joacă tenis, handbal, care înoată, care râde, care pune mână lângă mână să crească flori, câini, pisoi și copii, care pune A-ul viu lângă casă. Și să las proiectele pentru cei care se leagă de viață sau în viață de niște acte, scopuri, și nu de A-ul acela fără de care nu suntem. Sau nu mai suntem.
Și ascultând eu așa cuvintele venind iar și iar în mintea mea, și aflând că după doctorat în germania trebuie să faci încă 6 ani de cercetare după care să mai scrii o lucrare, și apoi să începi să-ți cauți o universitate care să te angajeze ca prof, universitate care nu poate fi cea în care ai făcut cei 6 ani, ci una total diferită, mă gândeam la motanul meu, la toate filmele pe care nu aș putea să le văd, la toate mesele cu prieteni în care scaunul meu ar fi gol, la viața normală în care weekend înseamnă sfârșit de săptămână, de ora 6 în care un om normal își termină activitatea. Și cât îmi doream să fiu la un birou atunci să fiu cu ochii pe ceas că vine vineri și voi putea să fiu omul care merge pe role, pe patine, care joacă tenis, handbal, care înoată, care râde, care pune mână lângă mână să crească flori, câini, pisoi și copii, care pune A-ul viu lângă casă. Și să las proiectele pentru cei care se leagă de viață sau în viață de niște acte, scopuri, și nu de A-ul acela fără de care nu suntem. Sau nu mai suntem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu