De cele mai multe când suntem prinși în trafic uităm că traficul suntem chiar noi. Ne mișcăm unii în alții, unii de alții, ne căutăm, uneori ne uităm pentru a ne întoarce nu înapoi, ci înainte și continuăm. Fiecare știe unde trebuie să ajungă, cât de repede trebuie să măsoare pasul său și pe al celui de lângă el. Ne măsurăm mai mult din priviri uneori și mergem. Încet, mai repede, mai tăcut sau zgomotos. Pentru că toți trebuie să ajungem undeva. Dacă avem destinații firești de o zi normală de muncă știm unde să parcăm, ce autobuz să luăm, ne luăm locul și suntem pe poziții. Vacanțele nu mai sunt timp fără planuri, de stat și de făcut nimic, ci se transformă în destinații. Vrem un final până și al gândurilor, gândesc așa, mă gândesc la el, ea, ei ca să știe, îmi îndrept gândul cu intenție. Cine mai gândește pur și simplu cu fereastra închisă fără să-și dorească să ajungă dincolo? Vrem să avem o destinație în prietenii, în căsătorii, în relațiile lungi sau scurte, vrem un scop, un obiectiv pentru a ajunge la un final pe care mulți îl consideră începutul. Când ai ajuns la destinație poți începe să muncești, să stai, să asculți. Când ajungi la destinație niciodată nu te poți întoarce cu adevărat. Pașii pe care i-ai făcut se șterg pe măsură ce ai călcat spre. Ajuns la destinație doar suni să spui că ai ajuns, nu te bucuri, ci oftezi că ai reușit, poate tresari că nu credeai că vei ajunge. Se întreabă oare cineva dacă destinația e vreodată greșită? Dacă poate ai luat trenul greșit? Sau poate că el drumul a greșit-o, și nu tu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu