Despre tăceri și vocile din ele

Câte forme de tăceri cunoașteți? Cea mai vizibilă este cu siguranță zgomotoasa tăcere a oamenilor îmbufnați. Nici mâinile încrucișate în față, nici privirea întoarsă în direcția opusă ție, nici piciorul care să bată fără oprire nu spun mai mult decât omul care parcă și-a înghițit cuvintele. Să-l întrebi atunci și cât e ceasul și nu ar da drumul unui cuvânt nici să știe că nu te mai vede vreodată. Nici să moară de foame nu s-ar atinge de mâncare, ci ar sta într-o tăcere pe care ai dori-o transformată în cele mai cumplite cuvinte numai să vorbească. De obicei oamenii care se supără în felul acesta sunt de două feluri: cei care nu știu să se lupte în cuvinte, și își dau seama că bătălia e pierdută înainte de a o începe, și mai există o a doua categorie care sunt tocmai în bucurie foarte buni la cuvinte, dar care în tristețe nu mai știu să vorbească. Tristețea în cuvinte multe se cheamă supărare și ea e departe de oamenii care țin..în mână cuvinte multe.

Mai există tăcerea stânjenitoare dintre doi oameni care abia s-au cunoscut și după formula de salut nu mai știu ce să-și spună. De obicei soluția salvatoare este ca unul dintre ei să sară cu o întrebare. Însă de fiecare dată în astfel de situații răspunsul va fi monosilabic, pe subiect, fără să se transforme în altă întrebare.

Un cu totul alt sens au tăcerile din muzee, biblioteci, biserici. Cei care trăiesc după reguli sunt în tăcere pentru că așa trebuie, ceilalți, pentru că știu că acolo trebuie să audă altceva, tac.

Mai sunt tăcerile de complicitate între doi oameni care se cunosc foarte bine și într-un grup își spun o mie de cuvinte de față cu ceilalți doar tăcând unul în fața celuilalt. aceasta e tăcerea pe care o obții cel mai greu, pe care o găsești fără să o cauți, pe care nu ai cum să o înveți, poate doar pe de rost...

Despre tăcerile de bine, când poți sta întins să desenezi constelații, lumi imaginare, pe cel de lângă tine nu se pot spune multe cuvinte. ele sunt acolo ca să fie într-un alt fel, mai colorat.

Mai sunt da și tăcerile triste ale celor care nu mai au ce să-și spună deși se știu de ani buni, tăcerile care urmează după ce fiecare a făcut rezumatul zilei de muncă, pentru că nu mai e nimic de zis despre unul prin celălalt. Nici nu mai e nevoie de cuvinte să-și spună că locul lor nu e unul lângă celălalt. e aceeași situație când doi oameni nu mai știu să tacă unul lângă celălalt. să-l asculte pe celălalt altfel, sau să se asculte prin tăcerea celuilalt. Bucuria de a-l vedea pe celălalt dormind e tot o tăcere, una preabună. Tăcerile din interogări, din reproșuri, din îndepărtări toate după chipul și asemănarea drumurilor.

Dar uneori e bună tăcerea. E vie și bucuroasă ca un nume care adăpostește omul.

Să știi oamenii după felul în care tac și nu după cum vorbesc înseamnă să-i ai într-un aproape mai aproape decât departele în care de multe ori sunt cuvintele.