Atunci când artistul iese din sine dar nu prin rolul său, ci printr-o chestionare a identităţii, atunci când clasicul, sinonim cu Arta în sine, rămâne la uşa sălii în care un public aplaudă contemporanul, lumea capătă sonoritate doar în visul celui care, treaz fiind, nu îşi mai găseşte locul de joacă.
Atunci când locul de pe ecran, de pe afiş, din calendar îţi este ocupat de un nume tânăr pentru care publicul îţi întoarce aplauzele, singura cale de a rămâne în joc este să faci jocul celor tineri.
Lentoarea penei în cădere, zgomotul răsuflării celorlalţi, foşnetul obiectelor te fac să îţi auzi tăcerea şi efortul de a spune. Verbalizarea în acest film mut este de fapt sinonimă cu puterea, capacitatea de a mai avea ceva de spus în Arta de astăzi, de a mai fi o voce pe scenă.
Tânăra care dintr-o întâmplare fericită îşi începe drumul spre celebritate este, fără doar şi poate, imaginea Artei contemporane care se naşte prin Arta veche. Totul este continuitate, şi nu ruptură. Arderea simbolică a rolelor de film, încercarea de sinucidere a actorului sunt de fapt forme avangardiste de a nega orice continuitate. Dansul final, lăsând în plan secund formarea cuplului, este de fapt acceptarea şi asimilarea unei perioade artistice de către cealaltă.
Cât despre câine, el este din nou, cel care, prin bunătate şi prietenie necondiţionată, îşi salvează stăpânul, şi prin el o epocă de film.
PS. Pe pagina de facebook a The Artist era postata o intrebare Care a fost scena din film care v-a plăcut cel mai mult. Sunt peste 700 de raspunsuri. Facand o statistică, s-ar situa in topul preferintelor scena încercării de sinucidere si imaginea Bang pe ecran; ar urma momentul îndrăgostirii în filmarea de început a dansului-e într-adevăr foarte frumoasă, urmează visul, momentul când îşi vinde totul din casă, scena în care ea atinge sacoul lui şi îşi imaginează că mâna ei în sacou este a lui.
Nu irosiţi filmul pe un laptop acasă. E un film de văzut la cinema!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu