Pe un occidental nu-l vei întreba niciodată cât câştigă, nu te vei plânge de bani, de fapt subiectul acesta cam iese din discuţie. În România ştim prea bine că toată lumea vorbeşte de bani, mai ales de banii care lipsesc decât care sunt.
Dacă un prieten vestic va vrea să vă vedeţi la prânz, luaţi cuvintele în sensul lor de bază, prin urmare nu vă aşteptaţi la o întâlnire în parc sau la o discuţie pe fugă. Nu, occidentalul va vrea chiar să ia prânzul care, bineînţeles, va fi urmat de o cafea în alt loc decât cel în care aţi mâncat. Dacă veţi merge într-o călătorie cu un vestic nu vă aşteptatţi să mâncaţi fast-food pentru a economisi. Nu, acesta va vrea să mănânce în localuri cu mâncare tradiţională, în fiecare zi în alt loc, preţul fiind cam al doilea sau al treilea motiv de alegere a locului. Am trăit-o pe pielea mea într-o excursie de o săptămână în Valencia şi Madrid într-un grup de studenţi germani. Nevoită de minoritatea în care mă aflam, am gustat şi băut din toate felurile tradiţionale spaniole. Şi da, e tare bine când nu te mai uiţi la bani într-o vacanţă.
Nu vă aşteptaţi într-o ţară străină să înţelegeţi tot ce scrie într-un meniu la restaurant. Zilele trecute am fost la prânz cu profesorul de doctorat de aici şi singurele mele griji nu erau discuţiile serioase despre teză, ştiinţă, conferinţe, ci despre ce-mi voi comanda eu la vederea unui meniu din care nu voi înţelege nimic. Eram dispusă să mănânc oricum orice indiferent de consistenţa sau culoarea prânzului meu. Prietena mea cea mai bună, aflată la restaurant cu un german, se vede în dificultatea de a-i traduce acestuia coaste de porc, care apăreau în meniu drept scărişoare. Varianta ei, Little stairs, a mers de minune, nu credeţi?
Încercaţi să treceţi cu vederea faptul că vesticul îşi ştie bine locul în Europa iar simţul naţionalităţii este la fel de dezvoltat ca ţara din care provine. Acum ceva vreme am luat prânzul cu 2 doctorande, una din Germania şi una din Spania. Eu le povesteam despre păţania mea cu cheia uitată în casă, uşa blocată, o noapte fără casă până la găsirea a doua zi a administratorului. Prietena din Spania empatiza cu mine, fiind şi ea, ca şi mine, o străină în Germania, şi spunea că nu este firesc ca seara să nu-ţi mai poţi recupera cheia fără administrator. Germanca a intervenit în apărarea ţării sale spunându-i scurt: Voi în Spania nici măcar administrator nu aveţi. Eu, din România, ieşisem din discuţie, evident...
Acum câteva luni mă aflam la o masă cu aceeaşi prietenă din Spania, un român şi o studentă din America de Sud, Columbia parcă. Vreo 3 ore m-am simţit mai ceva ca în Marimar, având în faţă derularea unor cuvinte şi a unor gesturi pentru care Germania e clar Ţara Făgăduinţei în privinţa distanţei politicoase dintre oameni.
Nu demult eram într-o gară în Germania şi încercam cu greu să-mi urc trolerul pe nişte scări. La un moment dat din spate cineva îmi prinde trolerul fără să-mi spună nimic şi urcă rapid cu el scările. Aflându-mă în Germania nu am tresărit că rămân fără el cum aş fi făcut acasă. Domnul cu pricina mi-a lăsat trolerul la capătul scărilor şi mi-a făcut din mână în semn de cu plăcere.
Ultimul exemplu e din experienţa altcuiva, aflat la Tokyo, într-o zi ploioasă. Adăpostindu-se lângă un bloc de ploaie până la venirea autobuzului, cineva din bloc iese şi îi întinde o umbrelă să o ia cu el. Persoana în cauză se întreabă pe blog: În România ţi-ar dărui cineva o umbrelă pe timp de ploaie, o persoană necunoscută?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu