Câte feluri de voluntariat faceţi?

Există multe feluri de voluntariat sau semi-voluntariat pe care le facem în fiecare zi, sub orice formă, involuntar sau voluntar.
Voluntariatul meu în sensul clasic este cel pentru vocipentruromania.ro. Dacă nu ştiţi site-ul aruncaţi o privire, veţi găsi interviuri foarte bune cu oameni şi mai buni.
Un al doilea voluntariat clasic pe care l-aş face, pe care sigur îl voi face când mă voi aşeza într-un loc, este cel într-un centru pentru animale. Şi cum perioada mea în învăţământul preuniversitar s-a încheiat înainte de a începe cu adevărat probabil că aş încuraja învăţământul în rândul claselor defavorizate şi aş da meditaţii gratis. Decât să predau la catedră gratis, măcar fac o faptă bună.

Dar care sunt celelalte feluri de voluntariat pe care le facem vrem-nu vrem?

Aţi dus vreodată gunoiul lăsat de vecini în dreptul uşii voastre fără să îi cereţi nimic în schimb, fără măcar să-l atenţionaţi că faceţi asta pentru el?

Aţi ajutat vreun vecin să se mute? Aţi dus cuiva sacoşele grele de cumpărături până la etajul 4?

Aţi făcut cuiva nou în oraş traseul de vizitat? L-aţi dus până la prima staţie de autobuz şi i-aţi explicat ce cum etc.?

Aţi căutat cote, cărţi, aţi xeroxat pentru cine în bibliotecă, la serviciu pentru că nu se pricepea să folosească xeroxul?

În orice familie sau grup de prieteni este Omul care ştie să repare, să instaleze tot ce trebuie la un calculator. Nu l-aţi sunat pe el mereu şi nu a venit fără să vă ceară nimic?

Aţi aşteptat pe cineva la gară în repetate rânduri să-l ajutaţi cu bagajele? Aţi dus pe cineva la gară, la aeroport doar ca să nu ia taxiul?

Ei bine, toate acestea sunt o formă sau alta de voluntariat. Facem fără să cerem nimic pentru că involuntar trăim un soi de bucurie simplă, am marcat astfel o zi în care am făcut ceva bun! Mare lucru după o zi să spui azi sunt mulţumit de mine, am ajutat un om!

Şi ar mai fi şi voluntariatul în unele prietenii. Când tu eşti cel care mereu dă, mereu sună, mereu întreabă, mereu scrie. Dar asta-i altă poveste şi poate e voluntariatul în care eşti cel mai bogat.

7 nume

Nu ştiu cum vă alegeţi cărţile pe care le citiţi, mai ales cei care nu sunteţi filologi. Mi se pare momentan un vis să am timp să citesc o carte pentru că îmi place titlul, sau coperta, sau ce e scris pe spatele ei chiar dacă nu e semnată de un nume cunoscut. Să o citesc pur şi simplu, fără să trebuiască să mi-o amintesc. Poate doar o frază două pe care să o dau mai departe.

Singurele cărţi pe care le citesc aşa sunt cele pe care le primesc cadou. Pe avion sau pe tren răsfoiesc cărţi de comunicare sau copywriting. Întotdeauna la pachet cu un Cosmopolitan.

Iată câteva titluri pentru care aş citi cartea fără să ştiu autorul (sau fără să-l fi ştiut, în cazul în care am citit-o deja).

1.Cartea Neliniştirii, Francisco Pesso
2.Arhipelagul insomniei, A.L.Antunes
3.Citind Lolita în Teheran,Azar Narisi.
4.Cien anos de soledad, Marquez, titlul in spaniolă, în română se pierde mult.
5.Sentimentul unui sfârşit, Julian Barnes.
6.Cartea şoaptelor, V.Vosganian.
7.O dimineaţă pierdută, G. Adameşteanu

Ar mai fi sigur dar nu mi le amintesc...

Care e titlul vostru preferat de carte?

Pentru ultima dată

În câte cazuri aţi spus hai să facem asta pentru ultima dată! În ultima zi dintr-o călătorie, în ultimele ore ale unui prieten în oraş, înainte de o mare schimbare în viaţă. Cred că suntem deosebit de norocoşi să putem conştientiza că facem ceva pentru ultima dată. În momentele cele mai importante sau mai grele nu ni se dă privilegiul acesta.

V-aţi gândit ce aţi face dacă vi s-ar da să alegeţi pentru ultima dată o activitate-un cuvânt într-un loc, cu o persoană?

Eu m-am mutat cam mult în ultimul timp şi cam în fiecare an mă aleg cu O ultimă dată. Săptămâna aceasta este declarată The last day of..În fiecare zi a săptămânii eu şi prietena mea din Spania facem un "last one" de vreme ce e posibil să nu ne mai vedem poate niciodată. Aşa că avem ultima zi de fitness împreună, ultimul prânz la universitate, ultima cafea şi tot aşa..

Cât despre călătorii, îmi amintesc bine că în ultima zi la Viena vara aceasta am vrut să vedem Dunărea şi ne-am trezit într-o margine de oraş pe la 10 seara nu tocmai prietenoasă...În ultima zi de Roma, am vrut să mănânc un tiramisu la o cofetărie cunoscută, dar lunea este închis..În ultima zi de Iaşi acum aproape un an am vrut să luăm cina noastră tradiţională de luni în mall...În ultima zi de Valencia am văzut Marea Mediterană pentru prima dată în viaţa mea.În ultima zi de Istanbul ne-am dat cu feribotul între europa şi asia...în ultima zi de barcelona am vrut să mai vedem o dată Sagrada Familia...

În ultima zi de konstanz ştiu sigur că voi vrea să văd apusul pe feribot. Dar ce se întâmplă în prima zi de după ultima zi?

Câteva din bucuriile mici

Scrisul pe blog

Revederea unor fotografii mai vechi din laptop

O cafea to go într-o zi răcoroasă

Un episod din sex and the city

Colţunaşi cu smântână

Reluarea unor pasaje din cărţile care mi-au plăcut

Pozele cu pisici

Plimbarea cu feribotul aici

Spuma de la un capuchino

O melodie pe repeat jumătate de zi

O pijama nouă

Lumina când încă nu s-a întunecat de tot

Un joc de tenis

Citirea unor mesaje mai vechi din telefon sau a unor mailuri

Dimineaţa devreme cu fereastra deschisă

Aşteptarea poştaşului

Întâlnirea cu o persoană pe care nu ai văzut-o de mult timp

Seara de dinaintea unei călătorii

Războiul şi violenţa în spatele jocului

Poate fi prezentată violenţa de orice fel sub forma aparentă a jocului? Care dintre cele două forme: cea directă sau cea implicită are un efect mai puternic asupra publicului? Putem accepta că despre lucrurile cu adevărat serioase se poate scrie paradoxal şi mai serios prin joc?

Am participat astăzi la un colocviu aici despre violenţa în America de Sud. Unul dintre profesori cerceta modalitatea în care autorii au scris despre război folosindu-se de forma şi implicaţiile jocului. O a doua teorie viza cotidianizarea unor manifestări violente tocmai pentru a brusca şi mai mult percepţia cititorului.

Eu am propus ca exemplu acestor teorii vizate de cercetătorii literaturii sud-americane 3 filme despre care ar fi foarte interesant să se discute mai pe larg: La vita e bella, El laberinto del fauno şi The Boy in stripped pyjamas. Mi s-ar părea f interesant ca un profesor universitar sau preuniversitar  într-un club de cinefili să propună spre vizionare şi discuţie cele 3 filme. Toate 3 cuprind pe larg felul în care ludicul, dublul discurs, fantezia pot fi mai puternice decât realitatea şi singurele de altfel care pot să învingă violenţa.

Ţara noastră cea de toate zilele

Nu mă mai miră nimic e fraza pe care o tot aud de săptămâni bune despre ţara noastră. Nici de plagiat, nici de alegeri, nici de jocuri politice de tot felul lumea nu mai vrea să vorbească, de auzit tot aude şi citeşte în toată presa din România. Nu am avut o săptămână internet şi mi-a fost foarte bine să călătoresc fără să mai citesc scandalurile tip can can politic de data aceasta.
Însă România e peste tot în Europa. Am călătorit în 3 ţări într-o singură săptămână şi nu mi-a lipsit limba română în nicio zi. Din păcate nu o auzeam nici în mediul universitar, nici prin muzee sau prin cafenele. Prin metrouri, tramvaie era peste tot, de toate culorile, în zeci de priviri care te scanau gata să te fure. De 3 ori am spus ca sunt din Spania când am fost întrebată de unde vin doar să nu fiu asociată cu astfel de lume. O fi nedemn să faci asta, însă nu e o strategie tocmai rea atunci când vrei să fii tratat ca un occidental şi să nu fii privit în zeci de feluri. În metroul din bruxelles s-au asezat doi români langă noi care comentau în româneşte despre felul în care eram îmbrăcate. Mi-am ţinut mâna pe troler de frică să nu mi-l fure la următoarea staţie, iar noi am tăcut sau am schimbat câteva cuvinte în spaniolă.
Din păcate aceasta-i ţara noastră şi în afară şi înăutrul ei. Prea puţin mai contează ce faci, ce studiezi, ce merite au mulţi români. Când ţi-e frică să fii furat în afară tocmai de oamenii din ţara ta nu mai ai nimic de spus. În româneşte.