Cum să-ţi laşi laptopul singur în locuri publice

Nu ştiu cât de cunoscut este în România, însă aici tot mai des am văzut laptopuri în bibliotecă lăsate cu orele pentru că au cablu antifurt. El funcţionează ca un cablu de bicicletă, are cifru în partea introdusă în laptop şi un dispozitiv cu care îl prinzi de un corp stabil. Cam greu să fie luat din locul în care l-a lăsat stăpânul! Cât de convenabil să nu îl iei cu tine de fiecare dată când vrei să faci o pauză. Da, e pe to buy list cât de curând!

Textul ca o casă

Pentru că preocuparea mea principală după doctorat este specializarea pe copywriting, ajung să citesc tot felul de texte despre cum să scrii mai bine, în principal texte care vând bine.

Am citit astăzi unul text care merită dat mai departe pentru ideea de la care pleca, Textul ca o arhitectură. Iată câteva idei:

1.Scrie ca un arhitect!

2. Imaginează-ţi textul ca o casă.

3.Forma urmează funcţionalitatea.

4.Fără descriere, textul e ca o casă goală. Cititorii-vizitatorii nu au niciun motiv să rămână. Cu prea multă descriere însă, vizitatorii nu se pot mişca în spaţiu.

5. Obţine calitatea şi nu cantitatea.

6. Din aceleaşi materiale creează case-texte diferite!

7. Cum te simţi în casa pe care ai construit-o? Cum e înăuntrul textului tău? E confortabil?


(sursa Sarah L. Webb is the creator of S. L. Writes On Writing, which shares valuable lessons gleaned from books on the writing craft, life, and business. )

Cum rezişti o zi în bibliotecă?

În biblioteca din Konstanz cei care aleg să studieze o zi întreagă pot alege şi un loc de dormit la prânz. Acestea sunt scaunele foarte confortabile în care se doarme cu adevărat. Decât cu capul pe laptop sau pe carte, aici se doarme civilizat. Nimeni nu se uită într-un anume fel la tine dacă te întinzi. Totul e firesc. La urma urmei, devine unica modalitate de a fi productiv o zi întreagă.

Da, multumesc!

Algunos dias nos importaban solo los colores

Otros dias las fontanas se parecian a Fontana di Trevi

Algunas veces el sol estaba en el chocolate y no afuera

Otras veces comimos muy bien

Aloha, estimada!

Algunas noches fuimos alemanas!

Pero lo mejor de todo fuimos 2 little queens!

Prietenii cât viaţa unui fluture

Ele încep de obicei la gară, îţi aştepţi un prieten care te vizitează şi odată cu el alţi 2-3 prieteni ai prietenului. Toţi în căutare de oameni cu care timpul să nu treacă greu într-un loc din lume care nu e nicidecum acasă. De obicei fiecare este din altă ţară sau de pe alt continent. Limba comună rămâne mereu engleza, iar dacă unul mai ştie ceva despre ţara ta vorba se leagă mai repede ca nicicând. Oamenii care nu sunt la ei acasă fac de cele mai multe ori casă bună cu oameni asemenea lor. Şi iată cum într-o întâlnire doar de o zi în care scopul este doar să vizitezi un oraş nou, ei ajung să împartă aceeaşi farfurie cu mâncare (ceea ce în ţara ta ai face-o doar cu prietenii de o viaţă, şi nu de o zi), îşi povestesc visurile cu care au plecat din ţara lor, fac glume şi ironii (semn al oamenilor apropiaţi şi al celei mai bune forme de inteligenţă), îţi spun în două fraze care e munca lor zi de zi, râd de titluri şi formalisme pe care le-au câştigat după ani buni de studiu, se împrietenesc cu ospătarul şi el venind din altă ţară, rămân în zeci de poze şi îşi promit că se vor revedea. Dar toţi ştiu că după ce trenul porneşte, prietenia lor rămâne doar zborul, şi nu fluturele.

De citit şi de dat mai departe

“Să fii buna pentru ca să poţi fi fericita. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea,…al doilea…de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singura mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă, a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,

Al. Vlahuţă" (scrisoare adresata fiicei sale)

Cum necum, ei stau aşa!

În iunie în Viena ne opream în faţa unei imagini stradale pe care am încercat să ne-o explicăm. Eu am spus din prima că trişează, că al doilea om, cel de deasupra e de fapt din ceară, că văzusem eu la Madam Tussauds cât de bine pot semăna cu realul. Lumea se uita, aştepta ca unul dintre ei să nu mai reziste. Iată imaginea.

Zilele acestea mă plimbam prin Konstanz şi ce văd? Din nou aceeaşi imagine, însă de data aceasta era doar cel de deasupra care se sprijinea într-un toiag. Iar el parcă plutea. De real o fi fost real pentru că îşi tot mişca picioarele.

Cert este că lumea credea şi nu credea, încerca să-i distragă atenţia, să-l facă să clipească. Dar nimic. Cum or fi făcând?

Sfiala celor bătrâni

Există, încă mai există, în firea bunicilor noştri (mai ales de la sat) o sfială în gesturi în anumite momente pe care nu o găseşti nicăieri. E semnul oamenilor buni la suflet pentru care cuvântul orgoliu e doar al celor de la oraş.

Îmi amintesc că acum câţiva ani, pentru un proiect de la facultate, am pus-o pe bunica să-mi povestească la reportofon cum se ţes covoarele. Trebuia să folosească regionalismele în cauză. Chiar dacă mi-a vorbit de atâtea ori despre aceste lucruri, când am apăsat butonul On şi-a îndreptat spatele ca un şcolar din primară pe care îl întrebi ce a reţinut din ce i-ai spus. Cu mâinile împreunate, cu un glas când mai jos când mai săltat când îi puneam întrebări ajutătoare bunica mi-a povestit tot ce ştia. Culmea sfielii a fost când am derulat caseta şi şi-a ascultat vocea. Mi-a spus să închis imediat, îi era a se sfii de propria voce.

Dacă e să-mi doresc cel mai mult să cunoască atunci când va fi să fie copiii mei este această sfială bătrânească. Nu are cum să nu te atingă şi să te facă un om mai bun.