Ce m-a învăţat 2012

La fiecare sfârşit de an mă gândesc la oamenii şi locurile care mi-au adus ceva nou, care m-au învăţat că se poate trăi şi altfel, care m-au format într-un fel sau altul. Aşa cum de altfel am crezut mereu, cu cât te înconjori de oameni de la care ai de învăţat, fie că îţi povestesc o călătorie, o carte sau un film, cu siguranţă din întâlnirea cu ei pleci mai bogat.

Anul acesta a fost generos cu mine în astfel de locuri şi oameni încât pot spune că am trăit cu folos şi că nimic nu-i întâmplător în viaţa aceasta.

Primul om la care mă gândesc din anul acesta este, tocmai, un străin, care m-a găzduit 3 zile în casa sa în ultimele mele zile de germania. Cum nu aveam unde să locuiesc până să am avionul spre România, m-am mutat în alt oraş din germania la o colegă de doctorat. Doamna la care ea locuia nu doar că m-a găzduit în casa ei cele 3 zile, dar ne-a organizat călătorii, bucurându-se ea însăşi că trăieşte o experienţă nouă cu 2 români, un sud-american aflat la o specializare în medicină în Germania şi un postdoctorand din Olanda. Pe toţi 4 ne-a tratat ca pe nişte prieteni foarte apropiaţi, deşi vârsta ei era de mult trecută de a doua tinereţe, ne-a învăţat pe scurt ce e generozitatea reală care, mie una, nu mi s-a dat niciodată să o cunosc în asemenea proporţii. În dimineaşa plecării, m-a dus la aeroportul din stuttgart, spunându-mi că sunt binevenită în casa ei oricând voi vrea să revăd Germania. Câţi dintre noi am face asta, mă întreb. Eu sigur am învăţat, în 3 zile, o lecţie de generozitate şi de ce înseamnă să fii un om bun cu adevărat, cât nu aş fi învăţat în ani întregi acasă.

Să fii un timp îndelungat departe de familie nu-i un lucru tocmai uşor uneori, chiar dacă celor de acasă li se pare extraodinar să te afli într-o ţară civilizată. Ce m-a învăţat anul acesta este că familia nu înseamnă doar legătura de sânge nicicum. Îmi voi aminti mereu duminicile care ne regăseau în konstanz, în casa andreei, care ne gătea prânzul de duminică. Eram ca o adevărată mică familie de 3 oameni care mâncau împreună în fiecare duminică, despre care nu-mi imaginez că nu voi şti de acum încolo nimic. Oameni a căror apropiere se creează nu după ani întregi de prietenie, ci după o experienţă în care oamenii cu care te regăseşti într-un loc departe de casă devin, în cel mai real sens, o familie.

Ce am mai învăţat? Că experienţele cele mai frumoase sunt cele imprevizibile, cele care la momentul respectiv ţi se par poate grele. Cele 3 zile la Viena, în care nu ne mai simţeam picioarele seara, cu alergatul prin aeroport pentru că nu găseam check-inul pentru Zurich, oboseala din zurich şi somnul pe o bancă pe malul apei în zurich, fără grija că vom fi furaţi, că ni se va întâmpla ceva. Cele 10 ore pe care le-am petrecut în aeroportul din roma din cauza întârzierii avionului sau o nuntă între prieteni la bruxelles. Dimineţile în jurul unei mese de dinaintea nunţii în care ne întrebam unde ne-a dus viaţa pe fiecare.

Toate aceste experienţe te învaţă să fii flexibil în gândire, să nu te plângi dacă trebuie să dormi într-un sac de dormit pentru că nu ai o cameră de hotel, că uneori trebuie să alergi după lucrurile pe care le doreşti în viaţă sau după avioane, că există în lumea aceasta nenumăraţi oameni de la care ai atâtea de învăţat şi atâtea locuri de văzut, încât uneori te întrebi cu adevărat care e normalitatea şi sensul acelei fraze pe care ştiu sigur că v-o amintiţi din şcoală..numai liniştea colibei tale te face fericit...

O lună în Thailanda

Primul lungmetraj al regizorului Paul Negoescu ne demonstrează că în România se pot face şi filme cu subiecte cotidiene, simple, lăsând în afară subiecte precum comunism, sistemul medical din România mult prea prezente în producţiile cinematografice.
O lună în Thailanda e un film despre şi pentru tineri. Nici acest film nu scapă realităţii româneşti, de vreme ce situaţiile, dialogurile tinerilor, experienţele pe care le povestesc într-un interval temporal foarte scurt, o noapte, par copii autentice dintr-o viaţă studenţească: experienţe ciudate Erasmus, departe de casă, trecerea dintr-un club în altul a tinerilor în noaptea de revelion, discuţiile fetelor despre zodiac şi despre relaţii, şi schimbul rapid de iubite de către protagonist.
Meritul filmului constă tocmai în comprimarea unor dialoguri şi experienţe într-un timp foarte scurt, fără a plictisi spectatorul. Fără a ieşi însă de la film cu întrebări, subiecte de discuţie, interogaţii existenţiale. Un film uşor, pentru tineri. Un film de văzut, care demonstrează că cinematografia românească e pe drumul cel bun şi că merită urmărită fiecare apariţie cinematografică.

Ei nu ne văd, dar noi îi vedem?

Săptămâna aceasta am fost la un film accesibilizat pentru nevăzători. În spatele sălii, un domn trecut de prima tinereţe era însoţit de câinele său, Cloe, câine antrenat pentru nevăzători. Mi-am adus aminte că anul trecut, când eram în germania, o doamnă se plimba printre rafturile bibliotecii cu câinele său care o ajuta să se descurce. Acolo nimeni nu întorcea privirea, nimeni nu avea mirarea mea; era firesc, normal, omul acela era ca oricare dintre noi. Indiferent de deficienţă, omul acolo nu doar că era integrat în societate, dar nimeni nu conştientiza în mod direct că îl ajută să se integreze. Nimeni nu-l privea altfel, nu-l caracteriza drept e şi el un om normal, de parcă acest normal ar fi antonimul de drept al anormalităţii. Mi-am adus aminte cu acest prilej de o colegă de facultate cu deficienţe de vedere a cărei mamă a însoţit-o zi de zi la cursuri, a scris cot la cot cu noi cursurile profesorilor, a stat cu fiica ei timp de 4 ani în cămin pentru a o ajuta să aibă o viaţă, din nou, normală. Mai mult decât ambiţia fetei, pentru că noi toţi aşa am caracterizat-o, ne-a mişcat cu adevărat mama care, la finalul celor 4 ani de facultate, ar fi putut obţine pe drept cuvânt şi ea o diplomă de absolvire.Până la urmă, a face o facultate cu deficienţe fiind este în românia un act de eroism, de curaj, de dedicaţie. Şi nu un fapt firesc, ca oricare etapă a vieţii oricăruia dintre noi. În Germania, în staţie, autobuzul se înclina tocmai ca persoanele în cărucior sau cu orice problemă să coboare singure, să li se facă firească deplasarea. La locurile de muncă sau la facultate printre colegi nu conştientizai dacă unul dintre ei este integrat, asimilat, beneficiar sau orice altă denumire care circulă în vocile celor care, măcar, îi văd pe cei care nu ne văd pe noi.