Ei nu ne văd, dar noi îi vedem?

Săptămâna aceasta am fost la un film accesibilizat pentru nevăzători. În spatele sălii, un domn trecut de prima tinereţe era însoţit de câinele său, Cloe, câine antrenat pentru nevăzători. Mi-am adus aminte că anul trecut, când eram în germania, o doamnă se plimba printre rafturile bibliotecii cu câinele său care o ajuta să se descurce. Acolo nimeni nu întorcea privirea, nimeni nu avea mirarea mea; era firesc, normal, omul acela era ca oricare dintre noi. Indiferent de deficienţă, omul acolo nu doar că era integrat în societate, dar nimeni nu conştientiza în mod direct că îl ajută să se integreze. Nimeni nu-l privea altfel, nu-l caracteriza drept e şi el un om normal, de parcă acest normal ar fi antonimul de drept al anormalităţii. Mi-am adus aminte cu acest prilej de o colegă de facultate cu deficienţe de vedere a cărei mamă a însoţit-o zi de zi la cursuri, a scris cot la cot cu noi cursurile profesorilor, a stat cu fiica ei timp de 4 ani în cămin pentru a o ajuta să aibă o viaţă, din nou, normală. Mai mult decât ambiţia fetei, pentru că noi toţi aşa am caracterizat-o, ne-a mişcat cu adevărat mama care, la finalul celor 4 ani de facultate, ar fi putut obţine pe drept cuvânt şi ea o diplomă de absolvire.Până la urmă, a face o facultate cu deficienţe fiind este în românia un act de eroism, de curaj, de dedicaţie. Şi nu un fapt firesc, ca oricare etapă a vieţii oricăruia dintre noi. În Germania, în staţie, autobuzul se înclina tocmai ca persoanele în cărucior sau cu orice problemă să coboare singure, să li se facă firească deplasarea. La locurile de muncă sau la facultate printre colegi nu conştientizai dacă unul dintre ei este integrat, asimilat, beneficiar sau orice altă denumire care circulă în vocile celor care, măcar, îi văd pe cei care nu ne văd pe noi.