În seara aceasta am aşteptat o prietenă foarte veche de la aeroport. Am stat apoi vreo 5 ore în gară până ce trenul ei avea să plece. În jurul nostru, oamenii veneau cu tot feluri de trolere, genţi, grăbiţi, în aşteptare unei noi destinaţii.. Tânjind mă uitam la trolerele lor în care se vedea încă banda pusă la check-in-ul din aeroport. De unde veneau şi unde se opreau acei oameni? Câte mijloace de transport aveau să ia până la destinaţie? Cât vor sta într-un loc? Poţi să simţi familiare gările şi mai ales aeroporturile? Să ştii că asta te face fericit, mereu noul, mereu călătoria...
Cred că există în unii din noi un dor de ducă, o neputinţă de a sta într-un singur loc. Să tânjeşti mereu după un loc nou, după o călătorie, după un tren, după o casă nouă, goală, în care să ştii că vei sta doar un timp. Cum ajungi să-ţi vezi prietenii cei mai vechi în gări sau în aeroporturi, pe fugă, ştiind că mereu unul va rămâne pe loc şi celălalt va pleca? Cât poate dura călătoria până să-ţi găseşti locul? Cum recunşti locul în care ţi-e dat să rămâi de vreme ce, odată ce ai ajuns într-un loc, te gândeşti unde vei pleca de aici? Cât poţi să-ţi duci casa în spate asemenea unui melc? Mereu nu pe picior de plecare, ci cu gândul la o altă plecare, la un alt oraş în care, cine ştie, ceva, cineva te va opri nu să nu mai pleci, ci să nu-ţi mai doreşti ca aerul uneori aeroporturi şi gări şi limbi străine şi străini, până la urmă, în care, ciudat, niciodată nu te simţi cu adevărat străin..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu