Amour, 2012

Din titlu şi din trailer-ul filmul ai înţelege că "Amour", în regia lui Michael Haneke, spune o poveste frumoasă şi lungă de dragoste , protagoniştii fiind acum la capăt de viaţă şi de dragoste. M-am întrebat mai apoi de ce o astfel de poveste a câştigat Palm d'Or şi de ce este nominalizat la 5 secţiuni Oscar: cel mai bun film, cea mai bună actriţă în rol principal (Emmanuelle Riva în vârstă de 85 ani), cel mai bun scenariu, cel mai bun regizor şi cel mai bun film străin.
Aşa că atunci când am văzut filmul am încercat să găsesc în fiecare secvenţă răspunsul la aceste întrebări. După doar câteva minute veţi realiza o tehnică care se reia pe toată durata filmului: stop-cadrul, destul de prelungit. În unele imagini, cum ar fi o sală de spectacole sau chipul adormit al unei femei, ţi se lasă impresia de pictură. Contrapunctic, se derulează la un moment dat câteva imagini cu tablouri exprimând lumea exterioară apartamentului în care se desfăşoară toată acţiunea filmului.
Transformările pe care le suferă doi bătrâni după paralizia femeii, trecerea de la o schimbare la alta până la climax sunt, cu siguranţă, câteva din motivele pe care le căutam mai sus. Nevoia de a-şi păstra independenţa după pierderea imobilităţii, refuzul de a cere ajutor, de a fi considerat o victimă, pe de o parte, şi stăpânirea celui care sprijină până la cedarea ultimă.
Finalul este unul frustrant pentru spectator, lăsându-te cu imaginea scrisorilor, cu aşteptarea fiicei care să descopere trupul mamei şi cu dispariţia bătrânului. Mai mult decât dragoste între 2 oameni, filmul spune şi povestea dragostei de viaţă, de independenţă, de comunicare şi, mai ales, de conştiinţă de sine.

Despre pasiuni şi culorile din noi

De când m-am întors din Germania sunt la mijlocul unor decizii, drumuri sau întrebări, întorc pe toate părţile linia de mijloc între pasiuni şi jobul care să-ţi plătească, lună de lună, chiria. Astăzi am povestit cu 2 prietene despre interviuri care mai de care mai ciudate, ieşite din bunul-simţ, la pragul hazului de necaz încât, dacă am pune cap la cap poveştile şi întâmplările noastre, sigur am scoate un bestseller şi un studiu de caz bun pentru cei pasionaţi sau nu de HR. Nu ştiu câţi sunt norocoşii care să trăiască, la propriu, din pasiunea lor. Văd tot mai mulţi oameni care merg zi de zi la serviciu, poate nu locul de muncă ideal, care însă îşi oferă seara sau weekendurile pentru pasiunile lor, fie că e scrisul pe blog, fotografia, călătoria sau orice altceva care ne face puţini mai vii şi coloraţi. Ce am învăţat lunile acestea este că, poate, nu e rău sa fii unul dintre cei mulţi la un birou, dar în orele de după să te dăruieşti ţie, să te bucuri că poţi să faci ce te face fericit, împlinit. Cât de curând voi investi şi eu în acest blog pe care, sper eu, să-l transform într-un loc al întâlnirii pasiunilor şi activităţilor care spun despre mine ceea ce sunt, şi nu ceea ce fac.