Cu totii ne dorim, de fapt, o casa a bunicilor

Am vazut astazi un link cu niste poze extrem de frumoase..o casa a unor tineri care parea rupta din pozele vechi ale caselor vechi de la bunici. http://visuell.ro/acasa-la-alina-si-ciprian.html
Casa de la tara simpla si trainica in care pridvorul te intampina cu pisoi dormind in cosuri langa soba, cu covoare tesute si stergare, cu toata culoarea care e un fel de albastru de voronet pe care casele de azi, oricat de noi si frumoase ar fi, nu au cum sa-l inlocuiasca. O culoare a casei bunicilor, de nerefacut sau retusat. O culoare primitoare incarcata de o liniste cum numai duminica in satele vechi mai gasesti.
Cu totii cred muncim mult pentru ca, peste multi ani, sa ne retragem intr-o astfel de casa. Facem cumva drumul invers de la o altfel de civilizatie catre linistea vechiului, si a unui altfel de inceput. Daca bunicii nostri si-au inceput viata asa, se pare ca multi dintre noi asteptam o alta parte din viata sa ne intoarcem, nu sa ne continuam drumul, intr-o casa in care podelele sa scartie a vechi, geamurile sa fie aburite de la o soba pe lemne, iar noi sa ne simtim intr-un fel acasa. Dupa multi ani de fuga, de cautat mai bun, mai plin, mai altfel nu ne dorim decat o astfel de casa in care sa ne asezam. Si sa incepem abia atunci sa traim in liniste.

Esti in locul care ti-e pus deoparte?

Jumatate din oamenii pe care i-am cunoscut pana acum au ramas sau au plecat mai tarziu in alt colt de lume. Au plecat pentru ceva, pentru cineva sau pur si simplu au plecat. Nu stiu care este motivul sa pleci pur si simplu, fara sa cantaresti prea mult. Pentru cei care cred si stiu ca in afara e mai bine, gandul nu mai e decizie, ci firescul vietii. Dar cum e sa pleci pentru ca altceva iti este pus deoparte?

Astazi o prietena, plecata in Singapore, ma intreba Cum mai e in Romania? ca si cum m-ar fi intrebat cum mai e vremea pe la voi, ce mai mancati bun. ce sa-i raspunzi, ce sa-ti raspunzi tie cand stai la 20 de minute de aeroport si Romania poate sa fie, ca si pentru prietena ta, foarte departe. E simplu si ciudat ce se intreaba prietenii plecati sau ramasi in alte locuri. Sunt intrebari ale locului acasa, ce mananci, ce-ti iei de la magazin, cu ce mergi la serviciu, cu cine mergi la sala de sport. Nu intrebari despre economia tarii, nici despre politica. Pana la urma, mare parte din cei despre care vorbesc nu s-au mutat numaidecat pentru un serviciu mai bun. Ci simplu, pentru ce poate le era pus deoparte. Fie ca e belgia, italia, anglia sau singapore, nimeni nu a plecat sa nu mai stea aici, pentru mai binele poate economic de acolo. Ci pentru ca au simtit ca trebuie sa traiasca ce le-a fost pus deoparte in alta parte, in alt colt de lume, pe care poate, parintii lor, cei care i-au crescut pentru viata din Romania, nu l-au vazut, nu l-au dorit si nu si l-au imaginat niciodata.

Sunt o baba comunista, 2013, regia Stere Gulea

De o perioada buna de timp urmaresc filmele romanesti si, mai ales, observ ca nu sunt singura, avand in vedere ca de fiecare data nu prind cel mai bun loc la cinema. Preconceptia ca la un film romanesc poti vedea doar subiecte legate de comunism, de situatia defavorabila in multe nivele ale societatii romanesti ar trebui sa fie anulata de "lectura psihologica" a filmului. Asa cum nici "Dupa dealuri" nu era despre un sistem religios absurd, ci despre parcursul nefast, inca din orfelinat, al fetei, asa cum nici "Pozitia copilului" nu expunea coruptia din administratia romaneasca, ci o relatia dintre o mama si fiul ei, nici "Sunt o baba comunista" nu e despre nostalgia mult contestata a celor in varsta si mult citata replica "era mai bine inainte".

Una din replicile care dau o semnificatie acestui "era mai bine inainte" este cea a mamei (interpretata atat de firesc de Luminita Gheorghiu) care ii raspunde fiicei ca toata tineretea ei, anii ei sunt in acea parte a vietii, si asta nu ai cum sa o anulezi.

Fiica plecata in Canada nu este imaginea tinerilor care esueaza in cautarile lor in afara tarii, ci este tocmai, in sens invers, imaginea mamei care, ramasa acasa, isi ajuta fiica sa ramana acolo, pentru ca acolo sunt anii tineretii ei.

Iluzia mamei ca va putea repune pe picioare fosta fabrica, iluzia regizorului din film ca va putea reface adunarile de sute de muncitori si a "realului" dat de gasirea celei mai comuniste femei care inca isi mai tine carnetul de partid dupa icoana nu sunt fragmente cliseu, ci sensul unui destin, si al mamei, si al fetei, care merg doar inainte, chiar daca descendent.

Singurul care ia viata asa cum este, cu optimist in cele din urma, este tatal (interpretat exceptional de Marian Ralea) care si atunci, si acum este intr-un soi de "in afara". La filmarea la care mama participa, tatal se intreaba "ce rol joc eu", asa cum, cu ani in urma, la pregatirea femeii de a-l intampina pe Ceausescu la fabrica el se afla in afara portii.

Acest in afara il salveaza si fac posibila si salvarea femeii, si in cele din urma a fiicei. Dacia cu toate lucrurile din casa in urma pierderii apartamentului reprezinta, cumulat, acei ani ai femeii din comunism pe care nu ii poate lasa in urma.

Şi de acum?

Acum că am ajuns pe ultima sută de metri a doctoratului meu, de fapt în ultima lună, întorc pe toate părţile o întrebare: Şi de acum? Nu ştiu alţii cum, ce au înţeles prin perioada de 3 ani însă eu, dacă ar trebui să rezum perioada aceasta, ar fi una a călătoriilor aşa cum nu cred că se vor mai succede, una câte una, la scurt timp, chiar şi de la o lună la alta.

Nu ştiu ce înţeleg mulţi care nu făcut doctoratul sau poate l-au făcut doar într-o bibliotecă. Cine se limitează la un birou şi la un teanc de cărţi înseamnă că a ratat cam tot ce îi poate oferi doctoratul astăzi. De aceea poate mulţi nici nu se încumetă. Că după ajungi la un start în care nu ştii unde să o apuci, asta-i altă poveste. Ştiu doar că nopţile petrecute prin biblioteca din Germania au fost urmate de zile lungi de călătorii prin jumătate de Europă încât acum tânjesc după zilele în care planurile parcă se făceau de la sine şi studiul se prelungea în drumuri cu feriboturi pe lacuri în care Alpii se vedeau albi şi atât de aproape, prin drumuri cu feribotul între Asia şi Europa în Istanbul, cu căutarea unui hotel noaptea târziu în Viena şi cu o conferinţă urmată de plimbări prin muzee şi parcuri..

În Germania participasem la un workshop pentru doctoranzi în care te învăţa protocolul şi modalitatea în care să obţii cele mai bune rezultate într-o conferinţă. Paradoxal poate pentru un student din România, nu te învăţa să-ţi faci lucrarea, să cercetezi, ci să comunici, să te aşezi strategic la masa de după, să cunoşti oamenii şi să legi cât mai multe prietenii.

Se pare că în toţi aceşti 3 ani am pus în practică învăţăturile şi mi.-am transformat doctoratul într-o călătorie şi într-o posibilitate de a locui în nenumărate locuri prin oamenii pe care i-am cunoscut. Studenţii din alte ţări care veniseră şi ei cu tot felul de programe şi burse să studieze în altă ţară se obişnuiseră, şi eu odată cu ei, cu schimbarea locului, cu incertitudinea de după, cu schimbarea casei şi a vecinilor.

 Să faci un doctorat atăzi înseamnă să fii un pic nomad şi să-l transformi într-o experienţă mai degrabă de viaţă şi apoi de studiu. Cu siguranţă cei care l-au făcut în felul şi în ritmul meu, au ieşit altfel după aceşti trei ani. Mult mai flexibili, mult mai deschişi la schimbare, însă mult mai selectivi şi poate mai orgolioşi. Să nu mai lase ştafeta jos, să fie mereu în urcare. Urcarea aceasta, cel puţin în România, e o căutare fără sfârşit. Până ce te aşezi. Cu gândul rămas că poate nu e locul şi nici timpul. Cu gândul la oraşe pline de oameni din toate colţurile lumii care îi caută rostul departe de casă. Care îşi caută casa până ce vor spune, altundeva decât ţara sau oraşul natal, da, sunt acasă.

Cultura nu e gratuită in România

Evenimentul organizat de Editura Litera în Centrul vechi al Bucureştiului de Ziua internaţională a Cărţii a dovedit încă o dată cât de mult ne lipseşte simţul civilizaţiei. Cele 3000 de cărţi deschise pe străzile înguste din capitală nu au făcut decât să adune o adevărată mulţime de oameni prea puţin interesată de aspectul cultural, de noutatea evenimentului sau de ideea responsabilizării oamenilor prin lectură. De vreme ce în campania de promovare a evenimentului a apărut cuvântul gratuit totul a degenerat într-o goană după o carte gratis indiferent dacă eşti pasionat de lectură, dacă ai o bibliotecă acasă, dacă îţi place sau nu cartea, autorul, subiectul cărţii pe care ai luat-o de jos. Faptul că în în urma evenimentului nu ai fi putut găsi decât nişte rămăşiţe de cărţi şi tot atâtea rămăşiţe din obiectivul real al evenimentului ne face să ne întrebăm de ce a eşuat această campanie, până la urmă, de apreciat a Editurii Litera.

În paralele, BookMag a oferit copiilor din Mioveni cărţi într-o formă foarte frumoasă şi simplă. Evident că în cele din urmă această campanie îşi va avea efectul scontat tocmai pentru că volumele au ajuns într-un mod civilizat, direct şi cu măsură către aceşti copii. Cine a înţeles mai mult din aceste campanii, mulţimea din centrul vechi venită să capete gratis orice, indiferent că s-ar fi dat cărţi sau orice alt tip de obiecte, sau aceşti copii care cu siguranţă nu au resursele financiare de a-şi cumpăra cărţi.

Toate aceste evenimente îmi amintesc de ceva des întâlnit în micile mele călătorii în vremea când am locuit în Germania. Foarte des puteai să vezi măsuţe pe trotuare încărcate de cărţi la un preţ modic. Niciun vânzător în preajmă, doar o cutie în care puneai singur plata pentru cartea dorită.

De ce în România eşuează tot ce implică a obţine ceva gratis când ar trebui să fie un motiv de bucurie?

Adoptaţi, nu cumpăraţi!

De Ziua Internaţională a animalelor fără adăpost m-am gândit să "promovez" adopţia, dacă acesta o fi termenul corect pentru o calitate omenească şi, până la urmă, pentru o grijă neprogramată pentru animale.

Şi pentru că nimic nu convinge mai mult (ca-n reclame) decât exemplul personal, vă voi vorbi de pisoii adoptaţi, într-un fel sau altul, de mine.

Primul este Mieunilă. El este motanul pe care l-am avut la Iaşi timp de vreun an până m-am mutat în altă casă, el rămânând o vreme cu părintele cu care împart custodia lui, prietena mea Adriana. Mai apoi Mieunilă a ajuns în locuri mai bune, la casă, dar departe de casa mea de acum, de vreme ce şi eu, la rândul meu, am plecat în ţări mai calde.

Pe Mieunilă l-am găsit pe aleea din faţa blocului în care locuiam atunci, mânca la propriu o îngheţată pe care o aruncare cineva pe jos. Era foarte mic şi foarte plin de purici. Dar foarte afectuos. Planul meu de a-l deparazita, de a-i da să mănânce şi de a-l returna în locul unde l-am găsit nu a ţinut. Torsul unui motan din drum nu e acelaşi cu torsul după o baie caldă, cu gheruţele moi în hainele tale.

Pe Mieunila nu l-am făcut un motan fericit pentru că l-am adoptat, ci Om. Astfel că a învăţat, de-a lungul convieţuirii cu mine, cum e cu mâncatul din farfurie, cum e cu frişca de la prăjituri, cum e să faci baie cu şampon cu balsam şi cum e să stai toată ziua în faţă sau pe laptop.

Un al doilea motan este Mini, primul meu nepot, şi anume motanul surorii mele din Anglia. Pe el l-am văzut într-un centru RSPCA din Anglia, unde am fost doar fiindcă îmi doream extrem de mult să vizitez un astfel de loc, după ce îl văzusem la National Geographic. Pe Mini l-am adoptat (de fapt sora mea l-a adoptat la insistenţele mele) pentru că este imposibil să nu pleci cu un animal acasă după ce vezi acolo. Procedeul adopţiei lui Mini a fost unul foarte complicat, de la vizitarea casei unde va locui de către un agent de adopţie, la analize şi la adaptarea lui în noua casa.
Mieunilă rămâne, până la final, motanul care se sperie de o pană care nu doar că alunecă în aer, ci va aluneca undeva, cândva în mintea lui...

Ultimul motan, dar nu ultimul, este Miu. Ca o iubitoare de animale veritabilă trebuia să am un fin motan. Miu a fost găsit de prietenii mei, Anda si Tudor, intr-o noapte, in fata blocului. Si ei, ca si mine, l-au luat cu intentia sa-i dea să mănânce şi atât. Acest atât s-a transformat până la adânci bătrâneţi, Miu însoţindu-i în călătoriile lungi sau scurte la bunici, pierzându-se din când în când pe fereastra bucătăriei sau jucându-se ca nimeni altul cu mingile.

Şi pentru că povestea pisoilor adoptaţi de mine nu se opreşte aici, acum sunt în căutarea unui pui de pisoi pe care să-l adopt din mai. Dacă ar avea coada ca de veveriţă şi blăniţa cât se poate de fluffy ar fi perfect.

Prima sau ultima dată într-un loc

Acum un an treceam prin săptămâna "ultima dată de"...ultima cafea în cafeaneaua noastră din oraş, ultima plimbare cu feribotul, ultima zi la fitness, ultimul prânz la universitate încât ne întrebam unde s-au scurs zilele din prima zi în care ne-am cunoscut într-un birou , eu şi prietena mea din Spania, Enara, fiind singuerele care nu vorbeam germana. Ultimele dăţi înainte de o călătorie fără bilet dus-întors sunt fericite în felul lor, pline de nostalgie şi de amintiri. Ca o derulare de imagini înapoi până în momentul în care acei oameni nu se cunoscuseră niciodată.
De multe ori îmi propun ca weekendul acesta să fie primul în care fac un lucru nou, în care mănânc ceva dulce într-o cofetărie nouă, în care mă plimb pe o stradă nouă. Nevoia aceasta de nou poate apăsa destul de tare când ştii că locul în care eşti ţi-e dat, într-un fel sau altul, să rămâi. Să ştii că nu vei avea ultima dată în acel oraş poate fi la fel de apăsător cu ideea de a te afla într-o ultimă dată. Mă gândesc uneori la oamenii care se nasc şi trăiesc în acelaşi loc o viaţă întreagă, la bunicii a căror curte e un univers întreg plin de neprevăzuturi mici şi de bătrâneţi fără tinereţi. Viaţa în cerc, mereu de la capăt, viaţa începută de unde ai lăsat-o ultima dată, într-un alt anotimp sau într-o vreme mai bună. Să faci prima dată un lucru e doar la un pas de ultima dată: la fel de puternic, de nostalgic, de bucuros în felul lui simplu şi de departe de prezent. Niciodată parcă nu eşti în afara unui interval curios când eşti prima sau ultima dată undeva.