Acum un an treceam prin săptămâna "ultima dată de"...ultima cafea în cafeaneaua noastră din oraş, ultima plimbare cu feribotul, ultima zi la fitness, ultimul prânz la universitate încât ne întrebam unde s-au scurs zilele din prima zi în care ne-am cunoscut într-un birou , eu şi prietena mea din Spania, Enara, fiind singuerele care nu vorbeam germana. Ultimele dăţi înainte de o călătorie fără bilet dus-întors sunt fericite în felul lor, pline de nostalgie şi de amintiri. Ca o derulare de imagini înapoi până în momentul în care acei oameni nu se cunoscuseră niciodată.
De multe ori îmi propun ca weekendul acesta să fie primul în care fac un lucru nou, în care mănânc ceva dulce într-o cofetărie nouă, în care mă plimb pe o stradă nouă. Nevoia aceasta de nou poate apăsa destul de tare când ştii că locul în care eşti ţi-e dat, într-un fel sau altul, să rămâi. Să ştii că nu vei avea ultima dată în acel oraş poate fi la fel de apăsător cu ideea de a te afla într-o ultimă dată. Mă gândesc uneori la oamenii care se nasc şi trăiesc în acelaşi loc o viaţă întreagă, la bunicii a căror curte e un univers întreg plin de neprevăzuturi mici şi de bătrâneţi fără tinereţi. Viaţa în cerc, mereu de la capăt, viaţa începută de unde ai lăsat-o ultima dată, într-un alt anotimp sau într-o vreme mai bună. Să faci prima dată un lucru e doar la un pas de ultima dată: la fel de puternic, de nostalgic, de bucuros în felul lui simplu şi de departe de prezent. Niciodată parcă nu eşti în afara unui interval curios când eşti prima sau ultima dată undeva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu