Sectionarea in trei a lui Daniel Sandru

Cand filologul deschide o carte, ochiul critic in afara se desteapta, iar spiritul cartitor ii directioneaza atentia pe toate caile. Mai pe scurt, incepe sa bata campii despre ce este, sau mai degraba despre ce nu este in carte, incat si autorul se mira de ce ar fi putut sa scrie dar nu a facut-o. Cand filologul deschide un volum de articole care surprind realitatea reala a cotidianului, el se mira de viata care poate a trecut prin el fara sa o cunoasca de drept.
"Sub semnul paradoxului cotidian" va sta articolul nostru de astazi, cuprinzand, atat cat ni se permite, schimbarea la fata, si la scris, a autorului Daniel Sandru. Cele trei sectiuni ale cartii, Paradoxuri sociale, Paradoxuri politico-electorale si Paradoxuri intelectuale sunt fiecare gandite de trei voci oneste. Recunosc, vocea ludica a lui 2008 si 2009 m-a oprit locului si scrisului, dupa un 2007 al detasarii, si un pre2010 al asezarii academice. Cum va spuneam, Ludicul Daniel Sandru a trisat cu orizontul meu de asteptare in fata unei carti scrise de un universitar de stiinte politice. Sarmaluta moldoveneasca fata cu Nato, Hahaiala de masa, Alte specii demne de Atlas sunt doar cateva titluri fata de care Jos palarioara, tovarase Sandru. Ii permit onestitatii lecturii mele sa se exprime fara eufemisme sau formulari academice tocmai pentru ca volumul de fata mi-a demonstrat trei realitati: 1. Politica si scrisul despre politica pot fi umane. 2. Se poate face serios haz de necazul social, cu talc si intelepciune. 3. Intelectualul roman poate sa-si lepede haina academica la usa cartii si sa fie unul dintre noi. Sa fie cu noi inauntru. Asezarea articoleleor din 2010, a mainii formate cuminti in scris imi deschide ochiul catre un om care a inteles ca trebuie sa vorbim cu cartile pe masa despre realitatea noastra si a lor, tot mai mult a lor, a politicienilor. Nu stiu inca daca in urma lecturii volumului de fata ar fi trebuit sa rad sau sa ma interoghez mai mult asupra constantelor vietii nostre:spaga, populismul, anarhismul, lipsa prezenta a culturii sociale, stanga si dreapta intr-un demaraj continuu, poporul de oieri, bosorogul universitar. Puse in aceeasi oala, ne dam seama ca Romania este mereu o ciorba reincalzita. Cat despre vocea intelectualului care poate, stie, si mai mult, vrea sa ne faca sa schimbam dieta, ea va ramane doar parte dintr/o campanie cu circuit inchis.

Ideile fac fata exercitiilor fizice

In fata intrarii in Aula Magna a Universitatii Cuza un paznic mai degraba de fabrica decat de institutie universitara se postase de/a curmezisul pentru ca nimeni sa nu mai intre. Mi se parea imposibil sa ratez conferinta lui Plesu doar pentru ca un om, care a primit niste ordine, ce-i drept, se hotarase asa din ochi ca sala este arhiplina. Recunosc si asta, avea dreptate omul, dar aveam si eu in incapatanarea mea. Urmarea a fost nefasta pentru rabdarea acelui om, sau pentru nervii lui mai degraba, cand mi-am inceput argumentarea concludenta, in mintea mea, cum ca eu, cu toate ca erau zeci de studenti care voiau sa intre ca si mine, trebuia musai sa fiu acolo. Rabdarea mea incepuse sa se clatine si ea, asa ca din argumentare am trecut la nesimtire, dupa cum m-a catalogat chiar el. Singura solutie a fost evident sa ma strecor intr/un moment de neatentie, auzind in spate niste mormaituri spuse la manie. Sa-i fie de bine!! Pentru ca si mie mi-a fost in ora de mirare plesiana.
As fi vrut sa-mi intitulez articolul Lectia de didactica, dar articolul in sine ar fost didactic de nedidactic, si as fi ratat poate, ca atatea in viata, momentul.Si menirea lui. In primele randuri ale salii profesorii nostri erau apasati, evident, de conferinta unui profesor bucurestean care, trebuie sa recunoastem, se ridica deasupra lor, si nu din cauza scenei unde conferentia. Paradoxul este greu de inteles pentru un universitar. Andrei Plesu se ridica deasupra tuturor nu prin stiin'a, cartile scrise, influenta culturala, nici chiar prin kilograme, ci, uimitor pentru mine, prin simplitatea explicatiilor, prin vocea joasa, uneori stangace si zambitoare. Sa vorbesti despre parabole, despre Dumnezeu din perspectiva unui profesor de Istoria religiilor nu se transforma intr/o discutie fireasca. Plesu insa a demonstrat ca poti conferentia purtand o discutie cu toata lumea, sa-i aduci in interior din afara, mai pe intelesul parabolei.
Dinn fata unui text pe care nu il inteleg, filologii mereu se vor retrage, proband argumentul neclaritatii lui, si nu a lipsei de abilitate hermeneutica. De la aceasta idee as putea incepe o discutie nesfarsita despre conferinta lui Plesu, care mizeaza pe textul biblic pana la capat. Plesu a prezentat rostul si forma parabolei biblice dintr-o perspectiva dusa pana la limita ereziei intelectuale uneori.Iisus, dupa Plesu, rastoarna filosofia parabolei, atunci cand se adreseaza masei, insa miyand pe faptul ca nimeni nu va intelege talcul ei. Masa va ramane astfel sub ingradirea lui in afara, sub acelui aruncat in lume heideggerian, pe cand doar efortul de a face drumul inapoi si de a intelege talcul parabolei o va face sa se situeze inauntru. Dialogul parabolei are astfel nevoie de un locutor cu o disponibilitate avansata de perceptie si intelegere, de ceea ce masa, adica tu sau eu, se pare ca nu o detinem inca. Parabola lui Iisus este, dupa Plesu, victoria impotriva ideologiei. O antiideologizare a fost si conferinta sa. O lectie pentru universitarii aflati in sala, si anume ca poti vorbi despre lucrurile mari in cuvinte putine si clare. In cele din urma Plesu are dreptate. Trebuie sa fii fiul lui Dumnezeu ca sa spui o parabola buna sau sa tii un curs despre Adevar bun.

Lupta austro-romana cu Sinele

Cand Ioan din Romania trece granita in Austria si se hotaraste sa poposeasca vreo 20 de ani pe la opera din Viena, sufera o schimbare rapida a aparatului fonator care se imbogateste cu un h aspirant si cu un r vibrant de toata frumusetea. Numele sau nu scapa metamorfozei lingvistice si din Ioan obstesc devine un Johanes nemtesc. Insa cand Ioan Holender paraseste Romania la 24 de ani din cauza regimului, ramane tot atatia ani chiar in Opera din Viena, intelegand poate ca poti sa fii roman prin trecut si austriac prin ceea ce construiesti. Cand un roman iti vorbeste intr/o universitate romaneasca despre lipsa culturii romane intr/o conferinta despre cultura romana te intrebi cum se numeste piesa absurdului in care toti jucam. Ce-i drept, absurdul se dilua in albastrul lui Balasa care acopera orice discurs. Cand un artist de la opera din Iasi, fara sediu, traiectorie sau sens ia cuvantul pentru a scuza sistemul, explicand ca teatrul din iasi e inchis de 6 ani pentru ca se pun fatade, podele, se bat cuie si se fluiera din zori pana in seara, audienta traieste absurdul de a/si apleca umila capul si de a aproba soarta care ne apleaca. Si iata cum Johanes, si nu Ioan, se desprinde de poporul care l-a dezamagit a doua oara in viata sa si da o lectie nemteasca de rigoare si de bun simt muncitoresc. Insa cand Ion al nostru din sala se vede certat de pe podiumul romanului care a reusit in viata la un nivel la care el nici nu poate visa in noptile cele mai albe,cand se vede trimis la munca, la cerere de drepturi, revolta e gata si noi ne intoarcem in piesa absurdului. Johaness al nostru se ridica germanic intelegand ca lupta cu romanul e o targuiala de piata si ca, din nou, el va trece granita Ioan si isi va lua linistit h si r-ul haspirand vibrant in Viena lui Mozart.

Ursinio, Gatinio si Capsunitza in Barcelona

O vacanta intr-un oras ca Barcelona trebuie sa aiba musai un preambul riguros. Pentru noi 3, Ursinio (Tudor), Gatinio (Ana) si Capsunitza (Anda) lucrurile au stat altfel. Intr-o seara de luni Gatinio si Capsunitza au trait bucuria prematura de altfel de a vedea pe siteul H&M scris cu un roz impunator SALE. Reactia Capsunitzei a trezit toti vecinii, daca intelegeti. Bucuria noastra a fost pusa la colt chiar a doua zi cand compania low cost din toate punctele de vedere ne-a anuntat placid ca zborul nostru este anulat. 2 zile din vacanta noastra planuita inca de la sfarsitul lui Mai sunt mutilate fara argumente. Fara explicatii au fost si orele de asteptare in aeroportul Baneasa, gara aeronautica intesata de fete cat se poate de autohtone pe care nu le-ai fi dorit langa tine in avion sau in autobuzul aglomerat din oras. Urcati in avionul care isi trosnea incheieturile constant, ne-am uitat stupefiati cum stewardesa incerca cu greu sa inchida usa avionului. Cineva de langa mine ma avertizeaza ca ma va trage curentul in avion pentru ca stau langa usa. Am inghitit cuvintele si mi-am deschis cartea de psihologie despre personalitatile dificile. In spatele meu, exemplarul unic de vreo 4 ani si-a incercat vocea in varii ipostaze incat uneori as fi vrut sa se deschida usa avionului.Pe aeroportul din Barcelona nici ca se vorbeste catalana sau castellana. Ce faci, Capsunitzo, spune o romanca la telefon colegei de capsunarit in serele Bacelonei. Moment crucial pentru nasterea unei nou nume. Si iata-ne in Barcelona. De aici mi-e greu sa mai scriu. Uneori cuvintele nu vor sa vina, pentru ca nu au puterea sa spuna totul. Si decat sa spui pe jumatate, mai bine taci. Dar totusi pot sa scriu. Din Barcelona am ramas cu 2 constante in minte: vocea gps-ului din masina noastra si replica pe care am rostit-o la fiecare colt al Barcelonei: Am murit si n-am stiut. Orasul fara colturi dupa cum l-a numit cu intelepciune Capsunitza. De la Sagrada Familia la Pedrera sau Parcul Guel orasul dispare si ramane doar ideea de arhitectura uimitoare care iti sterge automat imaginea de bloc gri comunist. La 12 noaptea, Barcelona ne-a demosntrat inca o data ca omul cinsteste locul, chiar si cu Sangria sau vin, netinand cont de ora inaintata in care romanul e in pat savurand replica spanioleasca Fernando es mi amigo, entiendes? La terasele de pe Rambla bunicii isi fac linistiti siesta nocturna, mamele isi plimba copiii in carucioare, iar noi incercam sa parem firesti si nu ca niste oameni tocmai iesiti din pestera. Inchei in chip nefiresc culinar in ce ma priveste amintind de restaurantul cu nume hazliu La vaca paca unde, pentru 10 euro, mananci cati poti duce, daca te mai poti ridica de la masa. Drumul de intoarcere ne-a zguduit mai tare decat experienta barceloneza pentru a ne trezi la realitatea romaneasca a nesigurantei si a lipsei de sens. Iar atunci cand cuvintele sunt tacute, corpul e singurul care mai poate sa exprime. In Barcelona faptul e similar, nu auzi orasul de arhitectura sa.