Rasu-plansu in Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

Oricat de mult as vrea (si cand vreau vreau) sa scriu despre filmul pe care l-am vazut in una din serile acestei saptamani la cinema Victoria (multumesc, Ruxandra!) nu pot. Nu pot sa scriu despre film cand reactia publicului a fost atat de puternica. Chiar daca se voia o gala serioasa, cu prezenta regizorului, seara a fost, ce-i drept, o gala, dar una a rasului sau a luatului in ras mai exact. De la bun inceput s-a pornit cu stangul in dreptul. Regizorul si/a facut intrarea intr-o sala prea mare pentru microfonul sau defect. Si uite asa au inceput primele aplauze peste voce care s-a retras nu in fata filmului, ci a publicului nerabadator sa inceapa comedia. Trebuie precizat, pentru a intelege totusi teoria aceasta a rasului din sala, ca publicul era format in majoritate din tineri sub 30 de ani (nu ca asta ar fi limita tineretii). In rest, batrani patrioti de orice culoare politica. De la prima imagine a dictatorului, pentru ca totusi, la modul serios pe care l-a uitat publicul, aceasta era miza autobiografiei, publicul a inceput..distractia. Pungile de popcorn romanesti fosneau intre murmure, glume, gesturi imitative dictatoriale, sau lasari din umeri si parasiri de sala. In cele peste 3 ore de efort fizic efectiv, am trait un alt absurd, acela de a ma afla in mijlocul poporului din care fac parte care isi ia istoria in ras. Aceasta este Romania din pacate, o tara de rasu plansu, in care, asa cum spunea cineva la o lansare de carte, nu ai cum sa te plictisesti. Poate greseala in receptare a filmului nu a stat in neseriozitate, ci in necunoastere si netraire a evenimentelor pe viu, de vreme ce sala era arhiplina de tineri. Si uite asa romanul se prapadea de ras, batea din palme cand o vedea pe Elena Ceausescu iesind in costum de baie din mare, cand afisa o figura plictisita langa pozitia implicata dictatoriala a iubitului ei conducator. La festivitatile de neimaginat ale celebrarii zilelor nationale din Romania sau China publicul statea uimit, dupa care rasul rabufnea la reactiile omului Ceausescu. Incerc sa citesc reactia publicului din perspectiva psihologica si nu reusesc: eram intr-o sala de deplasati mintal care vedeau derulata viata unui om din cauza caruia s-a facut o revolutie, s-a ramas in urma cu vreo 20 de ani fata de Europa si s-au suprimat zeci si sute de drepturi omenesti. Iar omul rade! Poti sa pedepsesti prin ras ma intreb? Din pacate, filmul nu mi-a oferit decat 3 ore de efort fizic, de exercitiu mental de a-mi stapani picioarele sa nu se ridice si sa plece, de vreme ce nu am aflat nimic din spatele dictatorului Ceausescu. Cat despre amuzare alaturi de publicul de la Victoria, m-am retras de data aceasta. Istoria nu m-a facut niciodata sa rad!

O lansare la care am fost in titlu

http://www.paranoiaparadis.ro/2010/11/coperta-poezii-odioase-de-dragsote.html

Je ne regrette rien

Fiecare rămâne după o carte sau dupa un film cu o imagine pe care o poate asocia cu o parte din realitatea personală. Oricât de obiectivi am vrea să fim, nu ne putem desprinde de subiectivitate. Uneori însă priveşti filmul şi simţi că tu ai fost cel dintâi care a gândit scenariul. Şi nu-ţi mai rămâne de făcut decât să pui pe seama coincidenţelor întâmplarea şi să taci.
Filmul Inception, pentru că (şi) de la el am pornit, îţi propune un târg: să întorci percepţia reală despre vis şi să visezi realul din vis. Dacă în film, personajele se conectau prin fire la acelaşi vis, cu un sedativ puternic, trecând de la un nivel la altul prin subconştientul fiecăruia, în viaţa reală, oricare ar fi, construită real sau realitatea construită, modalitatea e mult mai simplă: să închizi ochii. Fără coincidenţe însă nu cred că e posibil, în viaţa reală, să atingi, precum personajele noastre, cel de-al treilea nivel al visului, de unde să optezi definitiv pentru vis sau realitate, sau, cine ştie, pentru realitatea visului.
Trăim într-o apăsătoare convenţie, mi se pare mie de la o vreme, şi filmul mi-a dat dreptate. De ce realitatea adevărată, poate mai săracă, e mai consistentă, iar bucuria mai puternică, decât cea a visului? Cum se face că poţi avea casa pe care o visezi dinainte de a o cunoaşte, iar aceasta, privită din realitate, să arate ca un schelet părăsit, gata să se surpe şi să dispară? Filmul acesta îţi trece prin oase precum trenul peste privirea celor doi protagonişti. De fapt, acesta este visul construit, şi în felul acesta te poate depăşi în înţelegere, precum zgomotul puternic auzit de urechea lipită de şine.
Totemul pe care îl are personajul principal nu face decât să încurce visul în realitate, pentru că, la urma urmei, nu locul sau obiectele dau realitate lumii construite, ci afecţiunea în care sădeşti ideea, nevoia, lipsa. În aceste condiţii, în lumea lui Mol nu obiectele erau cele care o înconjurau, ci dorinţa, ideea puternică şi convingerea că realitatea adevărată este cea a şinei, şi nu a trenului. Nu trenul o va duce în locul unde vor putea să fie împreună, ci ochiul închis pe şina de cale ferată, mână în mâna celuilalt. Încerc să găsesc o justificare egosimului femeii.Ultima imagine a celor doi înainte de a pune capăt visului mă nedumereşte tot mai mult asupra fericirii convenţionale. Pentru că ea a fost aleasă, şi nu bucuria visată.
Întoarcerea acasă, ca mobil al acţiunii, este, de fapt, începerea unui alt vis, lipsit de egoism prin paternitatea sub care se naşte. Zgomotul atingerii apei de către maşina în care toate personajele visează conectate reprezintă de fapt căderea în gol a lui Mol care îşi sfârşeşte realitatea visată pentru a-i permite lui să-şi elibereze subconştientul şi să poată construi lumea sa. În acest film, semantica învinge lingvistica, pentru că, doar în cazul acesta, nu vom visa vise, ci visuri.

ALECART-Un proiect cultural care ne aduce impreuna

Să creşti sub semnul paradoxului! Aceasta ar fi pentru mine maxima alecartiană sub care care stăm, de aproape 5 numere, toţi care am gândit, am verbalizat, am însemnat sau pur şi simplu am citit a l'ecart ALECART. Paradoxul este unul prietenesc de vreme ce a permis să convieţuiască, mână în mână, impulsul de a ieşi din necunoastere, neimplicare, neverablizare şi instinctul de a intra în recunoastere, implicare si cuvânt. ALECART stă sub semnul cuvântului care numeşte, denumeşte şi, înainte de a dispărea din limbă, se aşterne, travestit în spatele măştilor semantice, printre noi. ALECART este, iată, din nou paradoxal, un proiect sub a cărui coperta ne-am jucat de-a v-ati ascunselea. În cele din urmă fiecare este prins, de aceea nimeni nu pleacă din Alecart odată intrat în joc. Şi pentru ca jocul nostru să nu decadă în joacă, dorindu-ne un ludic de calitate, am stabilit reguli şi roluri, paradoxale şi ele în felul lor simplu. De la iniţiatori (manageri cum s-ar vrea unii) de joc cultural (prof. Nicoleta Munteanu, prof. Emil Munteanu, web designer Virgil Horghidan), la stabilirea spaţiului de joc (Colegiul Naţional de Artă "Octav Băncilă" Iaşi, Colegiul Naţional Iaşi)pasul a fost simplu. Şi pentru că noi creşteam în fiecare lună cât alţii în ani buni, ne-a trebuit un spaţiu de joc mai mare, mai bogat (!) şi iată cum, de la stat universitar am trecut la privit către o altă universitate care ne-a deschis. Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi a a intrat în joc ştiind că va avea doar de câştigat, oferindu-se pentru a câştiga împreună. Şi iată cum elevi şi profesori deopotrivă, universitari şi preuniversitari, pentru că toţi sunt mână în mână după cum vă spuneam, am început să ne jucăm. La fiecare lansare alt joc, cu o redacţie de joc mai bogata prin noi nume venite de departe sau de aproape. Distanţele în Alecart se măsoară doar prin apropierea de gândirea şi bucuria culturală a celuilalt. Şi pentru că mulţi oameni mari au fost daţi (înăuntru şi nu afară) din Suceava, am primit în joc o subredacţie generoasă de tineri scriitori, cu premii vechi la alte jocuri culturale, care şi-au unit terenul de joc (Colegiul Naţional "Petru Rareş") prin profesorul (pentru atâţi oameni mari) Gheorghe Cîrstian.
Dacă ne întoarcem la paradoxul sub care stăm cu toţii de la o vreme, e musai să spunem că noi suntem şi înăuntru., în revistă, dar şi în afară, în dezbateri, întâlniri, workshopuri. Suntem prin noi în afară. Ce ne aduce împreună în jocul acesta al paradoxurilor la tot pasul? Instinctul cultural care îşi doreşte carte, film, itinerarii de tot felul, interviuri, biblioteci, reportaje, creaţii şi tot ce poate să-i satisfacă, pe termen lung, nevoia de cunoaştere. Iar dacă la ultima lansare a jocului Alecart nu am căzut...de acord dacă prietenia ţine de instinct sau nu, paradoxul sub care creştem ştie sigur că ea ne aduce împreună oricât de în afară am fi.

Despre cai si morminte

Atunci cand ai sub ochi un roman intitulat Cartea soaptelor te astepti, firesc, sa fie cuvinte mai degraba nespuse decat rostite. Stii de la bun inceput ca, iata, scriitorul iti pune povara completarii textului, si nu te lasa sa lenevesti, ca atatia altii, printre randuri.
M/am pus si eu la treaba de vreo cateva saptamani sa scriu Cartea soaptelor. Din pacate, scriitorul mi-a lasat cam multa libertate prin tot ce nu a spus asa ca romanul pe care l-am citit eu poate fi altul decat cel care s/a vrut scris. Si a fost! Am fost avertizata, inaintea de inceperea scrierii mele a Cartii soaptelor, ca va fi o carte trista, a suferintei unui popor care, de neinteles, a fost respins de soarta. Un neam caruia nu i s-a permis sa/si ridice privirea nici catre trecut, nici catre drumul de apoi macar. Mi s-a creionat drumul celor sapte cercuri ale mortii, cale catre dezgolirea treptata de morti, de frica, de neputinta. Un neam cu mormantul familiei in spate, adapostindu-se la umbra mortii. Oameni care si/au scris povestea pe drumurile deportarii, prin urmele talpilor arse si ale degetelor slabite. Un popor fara tara si fara nume. Iar cand realitatea e nedenumita e in asteptare.
Cand am inceput sa scriu Cartea soaptelor am simtit, de la primele randuri, ca va fi povestea unor cai sub a caror copite s/a pierdut batalia cu soarta. Sub tropotitul lor, povestile s/au scris infrante de glasul atat de puternic al celor care ar fi avut atat de multe de marturisit si nu au fost lasati. Cartea soaptelor rasuna de tacerea razboiului purtat pe un camp al disperarii sortii. Din sapte in sapte soapte nechezatul lor este durerea copiilor si a bunicilor fara morminte si fara amintiri. In cele din urma, am inteles poate ca un roman despre suferinta nu are cum sa placa. Nimanui nu-i place sa se impovareze cu o alta suferinta. De ce sa o mai scriu atunci? Pentru ca nu au scris-o cei care ar fi putut povesti, de sub copitele cailor invinsi, apropierea stranie de necuvantul dumnezeiesc.
Mi-a fost dat sa scriu Cartea soaptelor ca un ritual al macinarii cafelei, cu arome puternice de khaife sau gezve si mai ales de grau cu fructe uscate. Iata ca in aburul aromat al licorii am vazut in soapta, din sapte in soapte, sirurile de oameni. Fiecare om cu vorba nespusa si numele neaflat. Mormantul lor ramane in ei, fiecare ingropat in numele si in cuvantul sau. Iar acum, cand eu le scriu Cartea, rasar in lume morminte cu nume, la care, umili cititori, opriti-va!