Despre întâlnirile în care rămâi

Se spune că fiecare om pe care îl intâlneşti în viaţă îţi rămâne în minte printr-un detaliu, un gest, un semn distinctiv. La fel cum un scriitor spunea că nu trebuie să-ţi placă femeia în complexitatea ei, ci poţi să iubeşti o femeia doar pentru că îţi place glezna ei spre exemplu. Eu aş spune mai degrabă că preţuieşti un om în complexitatea lui, dar ani mai târziu îţi reaminteşti doar glezna.
Eu îmi voi aminti dintr-o întâlnire o pereche de papuci de piele întoarsă foarte curaţi peste care cădeau nişte blugi negri. Îmi voi aminti totodată din această întâlnire o faţă blândă, cu un zâmbet cald, o privire de după ochelari dintr-o mulţime adunată la o întrunire la Casa Dosoftei. Ultima parte a întâlnirii noastre a fost la raionul de jucării într-un complex comercial. Ştiu că ne-a întrebat dacă am luat casa pe care o doream. Casa pe care mi-a dăruit-o fără să ştie stă acum pe pervaz şi priveghează o amintire. Din întâlnirea aceasta îmi va rămâne în acelaşi timp un nume adunat pe-o carte. Şi astăzi i-am citit numele pe albumul nostru şi am înţeles că el este cel care acum adăposteşte o viaţă, şi nu trupul. Atunci când omul ne părăseşte, sufletul său se ascunde în nume rostite în pomenire, în case dăruite cu uşi deschise, ]n fotografii tăcute. Atâta timp când omul viu pomeneşte omul plecat dintre noi sufletul său sălăşluieşte şi se bucură. Întâlnirile scurte în viaţă sunt puternice tocmai prin partea din om pe care ţi-o lasă. Eu am rămas cu o pereche de papuci şi cu o casă. Şi în felul acesta şi omul a rămas, plecat fiind în călătoria cea mare.