A fi într-o fereastră luând vorba din gând

Limitele lumii mele sunt limitele limbajului meu, spune Wittgenstein. Unii mai puţini cunoscuţi dar recunoscuţi îmi spun deseori că respir cuvinte într-atât încât jocul uneori depăşeşte limita. Limita lumii mele prin urmare, sau poate a celor pentru care cuvintele sunt doar sunete. Dacă putem spune a fi într-o ureche sau a fi într-un gând de ce nu am putea crede că aceeaşi valoare de adevăr o poate avea a fi într-o fereastră sau a-mi lua vorba din gând şi nu din gură. Ce-i drept ai nevoie de un partener de dialog care să intre în cuvântul tău, să-l accepte odată cu tine. Pentru că altfel nu are niciun rost să te risipeşti în cuvânt atâta vreme cât ceea ce spui nu este primit cum se cuvine. Pot spune iată că sar de pe gând pe cuvânt fără să poetizez, pot comunica de asemenea cu jumătăţi de cuvânt aşa cum spunem că facem lucrurile cu jumătate de măsură. Cred că am dreptul să dorm în cuvânt, să tac în cuvânt, să deschid fereastra cuvântului, să-mi şterg cuvântul precum geamul, să-l gătesc, să-l mănânc, să-l pedepsesc, să-i interzic jocul, să fac să răsară cuvântul ca o lună. Aş putea cred să-mi rup din cuvânt pentru a da şi altora mai săraci în cuvinte, să-mi pun cuvântul în papuci de Moş Nicolae, să-mi agăţ cuvântul în brad, să-l călătoresc în limbi şi ţări străine, să-l înghit, să-l plâng, să-l îngrop şi apoi să-l pomenesc din când în gând. Lumea cuvântului meu este de la o vreme lumea ferestrei mele în care îmi pot desena cuvântul ca un rest de zi lunatică. Este cuvântul care s-a recunoscut şi de preabucurie îşi depăşeşte lumea preatârzie. Este cuvântul verde care se face roşu, este cuvântul care se dezbracă pentru umărul drept, este cuvântul care sare, cuvântul nisipos, cuvândul cerdac, cuvântul-nume care se caută. Lumea mea este de la un timp cea a cuvintelor fereastră, niciodată închise, aproape totdeauna. În cele din urmă, este loc sub cuvânt pentru toţi. Nu şi sub soare.