Orasul si cainii

In ultima seara in Praga camera mea de hotel este un amestec de pliante, haine, cosmetice , papuci, magneti, chibrituri pe care cu greu le inghesui in bagajul meu. Nu m-am priceput niciodata la facut bagaje si in dezordinea mea in care pana la urma ies la liman reusesc sa le pun cap la cap. Imi caut un cercel pe care l-am pierdut de ieri prin camera si il gasesc intr-o soseta, nici ca se putea altfel. M-am bucurat intotdeauna sa insir pe pat tot ce mi-am cumparat din orasul pe care l-am vizitat. De data aceasta ma intreb pe ce s-au dus coroanele mele. Astazi am chibzuit cu greu sa-mi impart o suta de coroane pe toata ziua, de vreme ce ieri mi-am dat si ultimii bani pe rochita brodata pe care nu m-a lasat inima sa o las in Praga. Mai am exact 100 de coroane sa-mi ajunga pentru metrou si autobuz pana la aeroport.
Praga imi va ramane in suflet prin sutele de caini pe care i-am vazut pe strada, caini cu stapani cu tot. Sunt cei mai cocheti patrupezi pe care i-am vazut pana acum, fiecare isi etaleaza hainutele cu care este imbracat, de la geaca de fas cu guler mare, la hainuta verde impletita, la salopetele colorate si la curelusele in carouri. Sunt de departe si cei mai prietenosi caini. Nu cred sa existe vreo casa care sa nu aiba sau sa nu fi avut vreun caine vreodata. In cladirea in care am facut cursul stapanii veneau cu cainii la serviciu. Era tare comic sa-i auzi cum alearga pe holuri sau cum isi ascund urechile pe dupa usa.
Praga este orasul semafoarelor de neinteles. Oricand te poate calca o masina aici iar data viitoare cand vin in Praga sigur imi voi face o asigurare medicala. Mi s-a intamplat de zeci de ori sa se faca verde, sa pun piciorul pe trecerea de pietoni, sa fac un pas si sa fie rosu. Numai in visurile mele verdele sa se faca rosu, insa aici e de neinteles. Si asa trecerea la semafor este un stres continuu si o alergare. Pe stradutele laturalnice masinile apar din senin, nu le auzi pur si simplu si incerci sa te feresti cum poti. Da, sigur traficul in Praga ramane cu semnul intrebarii pentru mine.
Praga este sirul patiseriilor cu tot felul de bunataturi facute din tot felul de faina alba sau neagra, cu seminte sau fara, gogosi bune bune. Astazi am mancat trei chifle una neagra si 2 albe si mai am doua si pentru micul dejun.
Praga este orasul podurilor peste care nopatea cad zeci de luminite care se reflecta in apa. Este orasul tramvaielor vechi si noi, al suvenirurilor cu pisici colorate, al lui Kafka, al caselor pictate de Mucha, al sinagogilor din cartierul evreiesc, al coroanelor inselatoare.
Dar Praga va ramane pana la urma orasul cainilor. Din nefericire, pisicile sunt lasate in umbra canilor de pe rafturile cu suveniruri.
Singurul cuvant in ceha cu care ma intorc acasa este, bineinteles, cel pe care il invata orice fata, si anume Sleva. Sinonimul lui Sales, Rebajas si altele de acest fel.
Pana la urma, o calatorie este tot ce nu exista acasa. O fi asta bine sau nu?

Hey there Delilah... from Prague

Pe acordurile chitarei lui Daniel, profesorul american din dimineata aceasta, ne-am amuzat cam mult de trasaturile feminine, uneori cam necontrolate ale acestuia. Povestea sa a inceput cu prima sarcina in care trebuia sa spunem niste adjective, substantive si verbe cat mai nostime. Asa ca am dat tot felul de cuvinte care l-au amuzat intr-atat de mult incat radea si gesticula necontrolat. Daniel din state are cam 24 de ani, cam asa au estimat fetele, este slab si mie una imi aminteste de baiatul tipic din filmele americane care nu are partenera la balul final pentru ca toti ceilalti il iau in ras. Sper sa nu fi fost asa. Jucam mai apoi mima si ma ofer voluntara pentru ca este unul din jocurile mele preferate. Se amuza si atunci de dezinvoltura mea si nici eu nu stiu cum sa reactionez la toata fericirea lui. Pana la urma cred ca radem unii de altii. Jocurile lui fac timpul sa treaca foarte repede si finalul sau ma face sa-mi para rau de gandurile mele nechibzuite. Isi ia chitara si ne canta Hey there Delilah si chiar momentul este placut de vreme ce are o voce deosebita. Trecerea la seriozitatea britanica a lui Tony nu este usoara si rasul meu se potoleste in incordarea de a fi din nou atenta pentru a rezolva sarcinile. Incepem sa rezolvam si proiectul pentru care vom fi evaluati maine, si anume sa predam in engleza un subiect care ar fi de interes general. Nu prea avem timp de gandire, in sala e atat de cald incat sunt in maneca scurta asa ca incep sa scriu ce imi vine prima data in minte. Voi preda maine la evaluare Creative writing, pentru ca asa este la moda cursul in majoritatea centrelor universitare din afara. Dupa amiaza este una obisnuita in Praga, ne plimbam de data aceasta pe alte stradute, din intamplare, dam peste una dintre cladirile universitatii Karlova, aproape de podurile care leaga jumatatile orasului. Mai avem o singura zi in Praga si mi-as fi dorit mult sa plec macar in alt oras din apropiere. Aflu ca Varsovia este la 6 ore cu trenul si imi pare rau ca nu am timp sa plec. Dar mai este timp. Cum spune un bun prieten, timpul este, vremurile cad peste noi. De maine trebuie sa-mi aduc aminte drumul inapoi spre aeroport, statia de metrou unde sa cobor pentru autobuzul spre aeroport. Pana atunci raman pe ritmurile melodiei oferita de Tony astazi, Bruno Mars, Grenade.

Intuneric in lumina Pragai

In seara aceasta prizele din camera mea de hotel mi-au pus cateva minute linistea la incercare. Am vrut sa-mi pun laptopul la incarcat si, imediat ce am bagat firul in priza, s-a inchis orice sursa de lumina in camera. Mi-am aprins repede telefonul stand cu firul de la laptop in mana, vechiul fir ros de Mieunila, tocmai reparat. Mi-am zis ca s-a terminat cu el de data aceasta. Nu se auzea decat apa de la dus pe care o lasasem sa curga sa se mai incalzeasca. E o lupa continua cu frigul in Praga zilele acestea. Am coborat la receptie unde nu mai statea zambitoare fata cu trasaturi asiatice, ci probabil cineva din familie sau seful ei cu mult mai in varsta. Am aplicat ce ne-a invatat Tony la curs si anume mica sceneta cu limbajul universal. I-am arata lumina si i-am spus ca nu o mai am, vazand ca nu schiteaza niciun semn de intrebare, mai ca l-as fi luat de mana sa-i arat intunericul din camera mea. I-am aratat o priza si i-am zis tot in engleza ca nu am energie. M-am inselat ca nu intelege nimic, mi-a spus doar atat room si am inteles ca vrea numarul camerei. I-am spus 104 si m-a urmat. Sarise o siguranta. Am rasuflat usurata si mai ca l-as fi imbratiosat de bucurie ca nu mi s-a ars firul de la laptop.
Astazi Ana din Spania a cazut la datorie. Era atat de racita incat abia ca imi vorbea. De dimineata am facut echipa cu ea si a trebuit sa rezolv eu toate sarcinile pentru ca nu avea putere nici sa stea dreapta pe scaun. Am facut o echipa buna totusi cand am argumentat existenta extraterestrilor. Principalul nostru argument a venit din felul in care ma raportez eu la cuvinte si anume ca nu este clar definit termenul extraterestru si ca este confundat cu existenta umana. Si de aici nu prea au avut cum sa ne contrarargumenteze. De la ora 1 Ana m-a lasat singura in echipa, ramanand doar trei. Oricum sarcinile au fost individuale. A trebuit sa scriem un articol de ziar despre disparitia unui profesor studentii fiind suspectati, dupa care sa ne corectam intre noi articolele. Am facut pereche cu Tony care mi-a corectat articolul, si s-a amuzat pentru ca scrisesem ca el este cel disparut si ca Ana, colega din Spania, este principala suspecta. Ziua s-a incheiat cu realizarea unui chestionar despre frica sau curaj. Fiind doar trei, Tony ne-a lasat sa plecam mai repede. Acelasi frig in Praga, aceleasi cladiri uluitoare, aceleasi suveniruri si aceleasi cani cu pisici pe care nu mi le permit. Seara am terminat-o in camera de hotel a Deliei, o adevarata si calda camera de hotel in care s-a impartit o bere la 2, eu m-am multumit cu apa mea plata care era cumplit de rece in geanta mea de la frigul de afara. Am mancat un sendiv bun luat de la patiseria de la colt in timp ce toate 3 am vorbit despre de-ale fetelor. Privesc din afara in naivitatea mea sociala si prea sociabila uneori si imi dau seama ca felul meu deloc suspicios de a privi lumea si gandul verbalizat al proiectul meu maret care va fi familia mea viitoare incrunta privirile, ba chiar provoaca ras. Se argumenteaza pe baza lipsei mele de experienta la cei doar 20 si ceva de ani ai mei. Ce are de-a face lipsa experientei cu nevoia dinauntrul nostru de a privi optimist ca poti avea omul care sa te tina de mana si la 70 de ani? Vad uneori pe strada cupluri de aceasta varsta tinandu/se de mana si ma cuprinde nostalgia iar visul meu devine si mai puternic. Ieri seara am vazut un cuplu de aceeasi varsta impartind o prajitura la o cafenea, aproape ca am simtit fizic emotia. Raman cu visul din mine stiind ca undeva in lume cineva este. Stiu si acum ca este insa acum e preatarziu. Astept devremele din mine sa fie inceputul altuia. Tarziul lui va ramane minele eului care il slujeste, cum ar spune...Revenind in camera Deliei, ma bucur de scaunul meu rotitor si de gogoasa, a treia pe care o mananc in Praga. Vorbim si despre prietenie, nu prea sunt inteleasa cand explic diferenta dintre prieteni cei mai buni, prieteni buni si prieteni. In ultima categorie as putea include amicii, dar e un cuvant care nu mi-a placut niciodata. Vorbim si despre cuvinte si fetele imi spun ca ele nu cred in cuvinte si ma intristez. Si ma gandesc la cuvinte precum gingasa la mancare cum spun bunicii, la verbul a plamadi care m-a emotionat dintotdeauna, adverbul neam pe care eu nu-l folosesc dar mor de placere cand il aud la cineva, la cuvantul donc care e fereastra mea dintr-un timp bun. Si poate de aceea oamenii apropiati mie stiu sa ma prinda in cuvant, imi inteleg cuvantul si nu jocul, ci bucuria cuvantului. Doar prietenii absoluti inteleg Cuvantul. Pentru ceilalti sunt doar vorbe.
Si cum nu cadem la invoiala in dicutia despre mana, cuvant si prieteni, ne infofolim, iata un alt cuvant care imi place, si ne indreptam spre hotelul nostru. Maine ne asteapta o zi cu un profesor din SUA. Mai sunt doua zile de Praga. Au fost zile incarcate acestea, cu de toate, locuri si oameni noi, cuvinte in tot felul de limbi, nedumeriri care nu si-au gasit raspunsul, moartea unor texte pe o pagina, amintirea lor zi de zi, gandul prietenilor. Si noptile tacute in Praga.

To be or not to be in Prague

Aceasta ar fi fost aproximativ intrebarea de dinainte de pauza de la curs. Destul de interesant, Tony ne-a pus astazi sa ne confruntam cu alfabetul transpus in coduri, ne-a invatat cum sa ne facem anumite coduri si ne-am trimis mesaje intre noi codate sa le descifram. Ultima sarcina a constat intr-o fraza codata careia trebuia sa-i gasim mai intai mecanismul codului. Atunci cand descopeream mecanismul si rezolvam fraza eram liberi sa plecam in pauza de pranz. Nu m-am considerat niciodata o specialista a problemelor de logica, clar am dezvoltata partea lingvistica sau comunicativa a creierului, cealalta sta in asteptare cred. Insa, de data aceasta, partea logica a creierului meu s-a trezit din letargia lui de peste 20 de ani si a rezolvat foarte rapid codul. Tony a ramas suprins, s-a bucurat in sinea lui ca poate pleca la pranz, avertizandu-ne ca multi profesori nu au putut rezolva problema. Din intamplare cred m-am prins si iata-ne liberi. De cateva ori am avertizat-io pe Delia sa mimeze macar un zambet cat de ic pe fata in timpul cursului, este trista de-a dreptul, dezam,agita imi spune, nerabdatoare sa scape de fiecare data de la curs. Ana din Spania este complet racita, insa ii admir ciorapii in dungi peste care cade o fusta de blugi foarte scurta. Ea este diplomata si accepta cerintele cursului. E un om bun, se vede din felul in care imi vorbeste si pentru asta ma bucur ca am cunoscut-o. Astazi Tony ne-a verifcat capacitatea noastra ludica. M-a pus sa joc cu el o mica sceneta in care eu eram in Franta si voiam sa ma tund, el era politistul care putea sa-mi dea o indicatie insa nu stia engleza. Era jocul nonverbalului. M-am descurcat si chiar m-am amuzat. Pe Delia nu o misca nici jocul acesta. Ba este de-a dreptul trista cand trebuie sa facem o poveste impreuna spunand fiecare cate o propozitie. Am inceput sa fiu experta de la o vreme, ba am si invatat multe de la un mic prieten. De fiecare data cand povestea ajunge la mine ii schimb complte sirul si sunt trista cand fetele o cintinua banal. In cele din urma, monstrul creat de mine care ar fi mancat fetita din poveste ajunge sa cineze in castelul proiectat de mine. A doua sarcina a fost sa scriem cate un nume de personaj dintr-un film, desene sau carte. Au fost 4 nume, Jerry, Porky pig, Snow Queen si Anna Karenina. Cu aceste 4 nume a trebuit sa facem o poveste. Din nou fete triste ca s-au saturat de povesti. Asa ca am scris eu repede povestea mai mult cu ajutorul Anei, probabil din diplomatie. Si iata cum Jerry si Porky mananaca locuinta Annei Karenina care avea drept acoperis inghetta de capsuni si era si la Polul Sud. Si Anna de suparare ii transforma in statuete de gheata. Bineinteles ca mi-a parut rau de Jerry al meu caruia i-as fi facut o soarta mai buna daca as fi avut timp..si inspiratie. Urmeaza apoi niste intrebari care imi plac, si anume daca putem invata copiii foarte mici informatii ce tin de problemele majore ale omenirii precum extinctia speciilor, poluarea. Sustin prin multe argumente ca da, din dragsostea mea continua pentru animale si Tony imi da dreptate. Se termina cursul cu lanturile trofice si cu ce am lua noi pe o arca a lui Noe. Pe Arca Anei as lua clar un motan, daca s-ar putea pe Mieunila, albine pentru ca Tony a sustinut sus si tare ca fara albine nu s-ar mai poleniza natura si ar disparea sute de copaci care ne dau oxigen, eu am ras si i-am zis lui Tony ca eu m-am gandit sa am desertul de la mierea lor dupa ce mamanc cocosul, pe care sa-l am in loc de ceas. Ma bucur de engleza si de jocuri. Ceilalati numara minutele. Suntem liberi.
O luam de data aceasta pe jos, trecem podul peste rau si imi dau seama cat de aproape sunt obiectivele intre ele. Sunt in cautarea cam incordata a cadoului Rachilutzei. HM-ul praghez nu ma ajuta prea mult. Mai ma 3 zile, nu ma dau batuta. Mi-a ramas si azi inima la o rochita brodata la un magazin chiar langa cladirea unde facem cursul. Poate maine, cine stie. Mi-am facut oricum o poza in ea sa o am macar asa. Praga ramane pana maine in spatele perdelelor noastre. Duoa ziua de vineri va ramana in spatele unor zile reci de calde.

Calatorindu-ma in Praga

Prima zi din cursul Encouraging creative thinking. S-au terminat cele doua zile de vacanta adevarata in Praga. La urma urmei, mai face omul si treaba pentru care este platit. European de bine. Asa ca azi dimineata mi-am scos harta sa caut cladirea in care, sper eu, nu vom haladui de la 9 la 5 in fiecare zi, cat scrie in programul oficial. Explicatia fetei de la receptie de a urmari linia de tramvai m-a dus aproape de destinatie. Nu putea sa lipseasca nici din aceasta zi gasirea unei victime pe strada care m-a directionat catre cladirea cu pricina. Daca imi imaginam ca ma voi putea strecura de la curs dupa vreo 3 ore pentru ca nimeni nu isi va da seama, m-am cam inselta. Suntem doar 4 cursanti, 3 romani si o spanioloaica. Profesorul care tine cursul este englez, si, dupa cum ne-au avertizat organizatorii, cam prea serios pentru vremurile noastre. In jur de vreo 58-59 de ani, englezul Tony s-a pus pe treaba din prima zi, ne-a pus filmulete, ne-a dat clasificari ba chiar ne-a dat de lucru in echipa. Cred ca sunt cam singura entuziasmata, in primul rand pentru ca imi era dor sa fac un curs in engleza, in al doilea rand ca e lejer si ca e un curs in care poti comunica, desi de multe ori Tony pare a accepta doar ideea lui in ciuda argumentarii tale. Langa mine, Ana, spanioloaica, imi observa zgarieturile de pe maini si ma intreaba daca am motan. Oftez gandindu-ma cum Mieunila al meu dormea lipit de mine acasa. Ana e o tipa cam de vreo 30 si ceva de ani din Insulele Canare. Sufera cu adevart de frig in Praga, obisnuita cu temperaturile ridicate. E infofolita toata insa nu devine pesimista. Ba chiar incepe sa-mi vorbeasca in spaniola afland ca imi place sa aud limba lor. Ii raspund si eu in spaniola si imi dau seama ca imi vin cuvintele tot mai repede cu cat vorbesc mai mult. Trecem pe engleza sa ne inteleaga si ceilalti. Ana este profesoara de engleza, momentan preda spaniola, filosofia pentru adulti. A mai calatorit in Islanda, Austria tot cu astfel de burse europene. Langa Ana este Delia, din Craiova, o fata vesela de vreo 30 de ani, care ma face sa rad de fiecare data cand pune verbele la perfect simplu. Lista pe care ne-o cere Tony cu toate amenintarile omenirii in ordinea gravitatii lor ma face sa fiu polemica si sa-i dau dreptate unui prieten cum ca nu prea stiu sa lucrez in echipa. S-ar fi bucurat de data asta sa vada cum am propus sa suounem la vot si cum am lasat, of, de la mine, pentru ca eu eram cea care faceam lista finala. Tony ne da sa completam un chestionar din care sa aflam la final unde ne situam intre persoana inovativa si cea care respecta linia sigurantei. Aflu astfel, de fapt cum o si stiam, ca ma situez destul de evident, mai clar decat toti cursantii, pe linia sigurantei, a omului care munceste sa rezolve problemele, care respecta regulile. Nu stiu cat e de bine asta. Tony imi spune ca lumea mai are nevoie si de oameni ca mine. Asa o fi.
In pauza de masa, colindam Praga 7, ma bucur de 2 gogosi foarte bune cu caise la doar 9 coroane fiecare si descopar tot felul de bunatati de patiserie. La 2 ne intalnim cu organizatorii cursului cu care pornim in calatorie spre obiectivele mari ale orasului. Petra, ghidul nostru, este o fata de vreo 31 de ani deosebit de vesela. Ii admir hainele colorate care ii definesc firea intru totul, cu o fusta in volanase albastre, o esarfa in zeci de culori si un palton foarte colorat. Parul blond il are prins doar in fata cu o clamita neagra. Petra rade tot timpul, nu se emotionaeaza cand uita cuvintele in engleza. Abia ne mai miscam buzele de la frig asa ca Petra ne duce intr-o cafenea in care sunt tot felul de ciocolate calde. Cu greu ma hotarasc sa-mi iau ciocolata cu nuci si crema. Arata foarte bine si ii fac o poza, asa cum fac cu tot ce mananc nou intr-o tara straina. Petra izbucneste in ras si imi spune ca sa fac poze si cand terminam de baut. La final, primesc o guma orbit de la Delia si petra ma intreaba de ce nu-i fac o poza. Radem cu totii in cafeneaua calda. Mai ca ne topim de la trecerea la mult mai multe grade cu care sa fim obisnuiti. Lucas, cel de-al doilea organizator, are buzele pline de ciocolata, e comic tare, nimeni nu-l atentioneaza si ramane comic. Plimbarea in Praga imi descopera aceleasi locuri pe care le-am vazut si ieri: Ceasul astronomic, Podul Carol, Centrul vechi pana ce dam de muzeul Leonardo Da Vinci, si de frig si de oboseala, hotaram sa incheiem aici expeditia si fiecare sa-si vada de drumul sau. Sau de somnul sau. Mai multe maine.

Praga la cald

...din patul meu de hotel, ca afara e atat de frig incat buzele mele vinetii, de care se sperie toti care nu m-au vazut pana acum cand imi este foarte frig, nici nu pot sa mimeze un zambet in poze. Daca ar face-o, as ramane clar cu el inghetat. Cocotata in patul meu etajat din hostelul praghez, pentru ca, desi am cerut o camera dubla, ni s-a dat o camera cu 3 paturi pentru care platim tot cat o camera dubla. Cifra 3 este o constanta a acestei camere se pare, pentru ca la tv-ul nostru sunt doar 3 posturi care merg. Cam 3 cartele cu care deschidem camera sau tinem lumina aprinsa s-au demagnetizat si ele. Tot de 3 ori mi-am umplut farfuria azi-dimineata la micul dejun cu bufet suedez, am baut vreo 3 pahare de suc si tot vreo 3 bucatele mici de unt ambalat mi-am pus in geanta. Maine cred ca voi trece la lucruri serioase, si anume in loc de unt sa-mi fac sendvisuri pentru pranz.

Transportul. Grija care ma intorcea pe toate partile noptile de dinainte sa plec in Praga a fost legata de transportul de la aeroport la hotel. Explicatiile primite pe mail de la serviciul clienti al hotelului ma linistisera. Cand m-am urcat in autobuzul care, conform explicatiilor, m-ar fi dus chiar la hotel, soferul, care m-a suprins f mult ca vorbea engleza, mi-a explicat ca el ma poate duce doar pana la o gura de metrou. De acolo parea si mai simplu insa, dupa ce autobuzul m-a lasat in statia unde se presupune ca ar fi fost metroul, ia intrarea de unde nu e. Dupa vreo 5 minute de cautari, am luat primul om pe care l-am intalnit in cale.Din nou intrebarea clasica, vorbiti engleza. Surprinzator, barbatul imi spune in spaniola ca nu vorbeste engleza. Aproape razand ii raspund in spaniola ca inteleg si daca poate sa-mi explice cum sa ajung la metrou. Bineinteles trebuia sa privesc in dreapta unde era o cladire, si la parter statia de metrou. Insa tot nu s-a terminat. Din nou intrebarea clasica a vorbitului englezei (victimele mele erau mereu tineri si suprinzator toti pe care i-am oprit sa-mi dea indicatii stiau engleza, si au fost cativa) si asa aflu de unde sa-mi cumpar bilete de metrou.Bilete care m-au facut sa circul in ilegalitate o zi intreaga de vreme ce mi-am cumparat mereu bilet de 18 coroane, care iti permite sa circuli cu el intr-un interval de 30 de minute. Ceea ce mi-a scapat mie a fost restrictia cu numarul de statii. Am descoperit interdictia seara, cand ne intorceam acasa. In fata noastra, un grup de fete americane il roaga pe controlorul aparut din senin sa accepte 40 de euro si sa le lase sa coboare la statia urmatoare. Fetele nu aveau bilet sau nu-l aveau pe cel corect, asa ca norocul nostru a fost ca am ajuns la destinatie inainte de a ne verifica biletele. Luam amenda sigur. De astazi incepand am trecut la biletul de 100 de coroane, valabil o zi intreaga fara restrictii. Niciun controlor astazi, evident. Metroul este suprinzator de curat, nu am vazut niciun cersetor pana acum. Explicatiile sunt foarte clare, si cele 3 linii majore, verde, galbena si rosie sunt clar delimitate. Numele statiilor nu cred ca am sa le pot retine vreodata, doar una am retinut-o Muzeum, unde am coborat de vreo 2 ori sa schimbam linia rosie c, cea de unde plecam de la hotel, cu linia b. Ultima destinatie de astazi a fost marele lor centru comercial Paladium la care am ajuns tot repetand clasica intrebare. Victima a fost una sigura si de data asta, mi-a explicat intr-o engleza clara cum sa ajung, ba mai mult, cand m-a intrebat de unde sunt, mi-a zis ca el isi petrece de multe ori vacantele la munte in romania. Si m-am bucurat.

Oamenii
La receptia hotelului in care stau sunt 2 ceasuri, unul care arata ora Cehiei si unul care arata vreo ora din Asia. La receptie o fata de vreo 20 de ani cu trasaturi fine de asiatica. E deosebit de receptiva la cererile mele, care sunt multiplu de 3. Saraca fata mi-a scos azi la imprimanta pana si o harta ca sa-mi explice cum ajung maine la prima zi de curs, mi-a si desenat drumul, mi-a facut 2 facturi in original pt ca imi erau necesare, mi-a rezolvat problema incarcatului laptopului meu, mi-a schimbat cartele demagnetizate, mi-a spus unde pot face cumparaturi si din nou mi-a desenat harta. Cand ma vede nu stiu cat se bucura. Eu stiu sigur ca ma bucur cand o vad!
Oamenii pe care i-am intalnit pe strada mi s-au parut deosebit de simpli. Nu ai sa vezi fete foarte aranjate, cu tot felul de haine ciudate sau cu parti ale corpului la vedere. Asta si poate ca e foarte frig si lumea e infofolita. Dintre turisti, se vorbeste multa spaniola prin jurul meu si multa chineza. Azi dimineata la micul dejun am impartit masa cu doua germance si m-am bucurat sa aud Genau si alte cuvinte pe care le recunoasteam din germana.
La magazine oamenii te saluta in ceha si mai spun ceva cred insa cand eu le spun sa-mi repete in engleza multi dintre ei privesc in alta parte. Doar la unele magazine de suveniruri comerciantii s-au invatat cu turistii si aduna cateva cuvinte in ceha. Cat despre limba ceha, e un sir intreg de sunete fara noima, fara pauza. Doar aici imi dau seama ca sunt sanse reale sa invat germana in aceasta viata, care mi se pare de o mie de ori mai clara decat ceha asta a lor plina de consoane in scris si nearticulata in vorbit.

Suveniruri
Magazinele micute de suveniruri sunt colorate cu nuante vii, fie ale papusii matrioska, fie ale canilor, farfuriilor, recipiente de facut ceai cu pisici colorate pe ele. Mi-au ramas inima la ele, dar sunt peste 200 de coroane. Pana la urma tot imi iau, mai astept cateva zile cand stiu ca odata ce sunt acasa o sa-mi para tare rau. Materialul din care sunt facute aceste cani si farfurii e acea tabla din care bunica sigur are acasa cateva cani de pe vremuri, ciobite. Tot timpul mi-a placut sa beau din ele apa rece din fantana. De cate ori nu era sa-mi rup vreun dinte cand uitam ca e tabla. Cred ca si de asta imi plac asa de mult, ca imi aduc aminte de alte timpuri si varste. Si colorate viu si cu pisici, m-au cucerit pe loc. Si cum in dragostea mare de cani nu te lasa inima sa le lasi pe raft, stiu sigur ca imi voi lua una. Si coroanele mele stiu asta. Inima insa tot imi va ramane in Praga, intr-o pereche de pijamale care ar fi facut legea printre pijamalele mele de acasa. Sunt pentru mine, stiu asta, dar nu si pentru coroanele mele. Le-am privit vreo 5 minute, mai ca le-as fi probat sa le tin minte pe mine, dar stiam ca despartirea ar fi fost prea grea. E si dragostea de pijamale la distanta o solutie.

Muzee si expozitii, ceasuri si turnuri. In cele doua zile pe care le-am avut de umblat haihui prin Praga am cam reusit sa vad ce m-au sfatuit cei de acasa, ce am mai cautat eu cu prietenul meu google. Locurile pe care le gasesti din intamplare iti aduc cea mai mare bucurie. Si uite asa ieri am gasit muzeul Kafka. Daca nu as fi citit kafka, daca nu as fi avut studii umaniste si daca nu as fi stiut ca tine de cehia si ca sunt o mie de suveniruri cu el, nu l-as revizita. Mi-a ramas mintea la o pagina de jurnal scrisa de mana catre tatal sau, la fraza lui pusa pe perete O colivie in cautarea unei pasari, la efectele postmoderniste-avangardoste de sunete de pasare si de joc de intuneric cu mici unde de lumina. As revedea insa de mii de ori o punere succesiva a unor schite de-ale lui Kafka care, prin rapiditatea expunerii, se transforma intr-un mic filmulet despre Om. Foarte tacut dar care te tine locului.
Astazi am intrat intr-o expozitie Salvador Dali gandindu-ma la prietena mea Andreea de la Bucuresti. Pentru ea am facut toate pozele ilegale. Sunt multe lucruri pe care nu le stiam despre Dali, multe le-am aflat acum, din schite, acuarela si ceasurile lui fluide despre care nu stiam ca sunt un motiv in multe tablouri. La iesire nu m-a orpit nimeni sa ma traga de maneca din cauza fotografiatului, ce-i drept, nimeni nu ai fotografia, dar totusi, am fost de treaba si am scos blitul sa nu afecteze tablourile fara sa mi-o ceara cineva. Bine, de vreme ce era interzis fotografiatul..
Despre celelalte poduri si case si ceasuri astronomice si case dansante maine. Ma bag in pat visand sunca de Praga care ma asteapta maine dimineata la micul dejun.

Momentul

Există momente în viaţa unei femei cu adevărat speciale, glorioase aş spune, când, cu încredere maximă, îşi lasă papucii pufoşi de casă deoparte, se îndreaptă cu sfială spre pat, respiră puternic, simte cum puţin îi tremură picioarele, însă ştie că doar o o întindere de mână o desparte. Se teme că nu este îndeajuns de pricepută, că ar putea da greş, că experienţa şi-ar spune cuvântul şi priveşte aproape cu invidie femeile care au făcut-o până acum. Experienţa prin care au trecut aceste femei trebuie că le-a dat încredere în ele şi le-a făcut să simtă că sunt cu adevărat puternice. Şi iată că femeia se află în pat, îşi aminteşte că mai bine şi mai sigur este să închidă lumina, aprinde totuşi o lumânare să vadă contururile, trage aer în piept şi începe. Atinge mai întâi cu sfială, pentru că nu ştie încă procedeul corect. Simte puţină fierbinţeală dar ştie că este în regulă. Îşi învârte mâna şi realizează că totul decurge atât de calm, de firesc. Zâmbetul îi apare pe faţă când ştie că a dus momentul unde trebuie. Prinde curaj şi se hotărăşte să aprindă lumina. Şi în acel moment al dezvelirii de întuneric, femeia se bucură şi se simte alt om. Ştie că din acest moment a mai făcut un pas pe care alte femei nu îl vor face niciodată. Si simte nevoia să consemneze aşa cum fac eu aici. 7 februarie 2011 este ziua cea mare când eu, pe întuneric şi de una singură, am schimbat prima dată UN BEC!

Întoarcerea la nume

Nu am reuşit niciodată să le spun oamenilor apropiaţi pe numele lor real. În acelaşi timp, să fiu eu strigată pe numele meu de către unul dintre ei mi s-ar părea o îndepărtare subită şi un mare semn de întrebare. Uneori omul chiar se află într-un loc public şi îi este oarecum să-ţi spună aşa cum numai la telefon sau în spaţiul privat vă spuneţi; pentru mine însă locul public, atâta vreme cât mă aflu cu cineva apropiat, îşi pierde din atributele formalismului.
Ce înseamnă de fapt un nou nume? În primul rând, găsirea numelui nu este un proces conştient, căutat. Numele vine când vrea el, pentru că doar aşa denumeşte cu adevărat persoana în cauză. E un nume pe care îl găseşti odată cu emoţiile, şi nu cu mintea. Mi s-a întâmplat o singură dată în viaţa aceasta să caut un nume, să nu dorm nopatea gândindu-mă la el. Şi cum l-am căutat din răsputeri, bineînţeles că nu a venit. Nu aveam cum să las omul nedenumit aşa că i-am pus un nume, nu tocmai întâmplător, însă ştiu că nu e numele lui. Şi ştiu că numele lui e frumos, şi cald,şi însorit, şi e ca şi cum îţi stă pe suflet aşa cum un cuvânt îţi stă pe limbă şi nu-l poţi spune. Am încredere că va veni. Până atunci, îi voi spune pe numele de împrumut.
Ce înseamnă de fapt numele pe care le pun persoanelor apropiate...de multe ori ele sunt imaginea unor conjuncturi, se nasc uneori din râs, din ironie, şi prin repetare se imprimă pe imaginea persoanei. Şi nu mai are cum să scape; numele ales rezumă de fapt raportul pe care îl stabileşti cu omul în cauză; omul este definit prin afecţiunea numelui. Şi atunci când, dintr-un motiv sau altul, sunt privată de atributele numelui, simt că persoana nu mai este cea din numele pe care i l-am dat eu, ci este persoana din afara mea, numită oficial la naştere. În cele din urmă, în momentul redenumirii omul renaşte în sufletul meu şi creşte odată cu numele său. Iar atunci când omul dezamăgeşte, te uită, se îndepărtează e ca şi cum s-ar lepăda încet, dar cu buna ştiinţă, de numele pe care i l-am pus. Desprinderea de nume este un act dureros, pentru că omul numit de tine moare treptat pentru a rămâne cel din mijlocul celorlalţi. Iar numele nu mai numeşte omul, ci un om pe care, cunoscându-l odată, l-ai denumit de aproape. De departe, numele nu se mai vede, şi nici omul. Şi ştii că atunci când peste ani te vei întâlni cu el, îţi vei dori să cunoşti omul pe care l-ai botezat tu, şi nu cel oficial, pe care îl ştie oricine.
Însă când omul nu mai este cel pentru care s-a născut sau ai căutat denumirea, numele se stinge fără ca tu să poţi să-l salvezi. Pentru că numele, odată dat, nu mai trăieşte doar prin cel care îl denumeşte, ci prin tot ce făcut să se nască. Şi atunci când priveşti omul al cărui nume dat de tine este pe moarte, ştii că, spunându-i pe numele real, priveşti omul în gol, şi înghiţi numele lui adevărat, dat de tine. E un alt fel de a-ţi rămâne pe limbă cuvântul. Acum îl ştii dar nu te mai ştie el pe tine.