Întoarcerea la nume

Nu am reuşit niciodată să le spun oamenilor apropiaţi pe numele lor real. În acelaşi timp, să fiu eu strigată pe numele meu de către unul dintre ei mi s-ar părea o îndepărtare subită şi un mare semn de întrebare. Uneori omul chiar se află într-un loc public şi îi este oarecum să-ţi spună aşa cum numai la telefon sau în spaţiul privat vă spuneţi; pentru mine însă locul public, atâta vreme cât mă aflu cu cineva apropiat, îşi pierde din atributele formalismului.
Ce înseamnă de fapt un nou nume? În primul rând, găsirea numelui nu este un proces conştient, căutat. Numele vine când vrea el, pentru că doar aşa denumeşte cu adevărat persoana în cauză. E un nume pe care îl găseşti odată cu emoţiile, şi nu cu mintea. Mi s-a întâmplat o singură dată în viaţa aceasta să caut un nume, să nu dorm nopatea gândindu-mă la el. Şi cum l-am căutat din răsputeri, bineînţeles că nu a venit. Nu aveam cum să las omul nedenumit aşa că i-am pus un nume, nu tocmai întâmplător, însă ştiu că nu e numele lui. Şi ştiu că numele lui e frumos, şi cald,şi însorit, şi e ca şi cum îţi stă pe suflet aşa cum un cuvânt îţi stă pe limbă şi nu-l poţi spune. Am încredere că va veni. Până atunci, îi voi spune pe numele de împrumut.
Ce înseamnă de fapt numele pe care le pun persoanelor apropiate...de multe ori ele sunt imaginea unor conjuncturi, se nasc uneori din râs, din ironie, şi prin repetare se imprimă pe imaginea persoanei. Şi nu mai are cum să scape; numele ales rezumă de fapt raportul pe care îl stabileşti cu omul în cauză; omul este definit prin afecţiunea numelui. Şi atunci când, dintr-un motiv sau altul, sunt privată de atributele numelui, simt că persoana nu mai este cea din numele pe care i l-am dat eu, ci este persoana din afara mea, numită oficial la naştere. În cele din urmă, în momentul redenumirii omul renaşte în sufletul meu şi creşte odată cu numele său. Iar atunci când omul dezamăgeşte, te uită, se îndepărtează e ca şi cum s-ar lepăda încet, dar cu buna ştiinţă, de numele pe care i l-am pus. Desprinderea de nume este un act dureros, pentru că omul numit de tine moare treptat pentru a rămâne cel din mijlocul celorlalţi. Iar numele nu mai numeşte omul, ci un om pe care, cunoscându-l odată, l-ai denumit de aproape. De departe, numele nu se mai vede, şi nici omul. Şi ştii că atunci când peste ani te vei întâlni cu el, îţi vei dori să cunoşti omul pe care l-ai botezat tu, şi nu cel oficial, pe care îl ştie oricine.
Însă când omul nu mai este cel pentru care s-a născut sau ai căutat denumirea, numele se stinge fără ca tu să poţi să-l salvezi. Pentru că numele, odată dat, nu mai trăieşte doar prin cel care îl denumeşte, ci prin tot ce făcut să se nască. Şi atunci când priveşti omul al cărui nume dat de tine este pe moarte, ştii că, spunându-i pe numele real, priveşti omul în gol, şi înghiţi numele lui adevărat, dat de tine. E un alt fel de a-ţi rămâne pe limbă cuvântul. Acum îl ştii dar nu te mai ştie el pe tine.