Intuneric in lumina Pragai

In seara aceasta prizele din camera mea de hotel mi-au pus cateva minute linistea la incercare. Am vrut sa-mi pun laptopul la incarcat si, imediat ce am bagat firul in priza, s-a inchis orice sursa de lumina in camera. Mi-am aprins repede telefonul stand cu firul de la laptop in mana, vechiul fir ros de Mieunila, tocmai reparat. Mi-am zis ca s-a terminat cu el de data aceasta. Nu se auzea decat apa de la dus pe care o lasasem sa curga sa se mai incalzeasca. E o lupa continua cu frigul in Praga zilele acestea. Am coborat la receptie unde nu mai statea zambitoare fata cu trasaturi asiatice, ci probabil cineva din familie sau seful ei cu mult mai in varsta. Am aplicat ce ne-a invatat Tony la curs si anume mica sceneta cu limbajul universal. I-am arata lumina si i-am spus ca nu o mai am, vazand ca nu schiteaza niciun semn de intrebare, mai ca l-as fi luat de mana sa-i arat intunericul din camera mea. I-am aratat o priza si i-am zis tot in engleza ca nu am energie. M-am inselat ca nu intelege nimic, mi-a spus doar atat room si am inteles ca vrea numarul camerei. I-am spus 104 si m-a urmat. Sarise o siguranta. Am rasuflat usurata si mai ca l-as fi imbratiosat de bucurie ca nu mi s-a ars firul de la laptop.
Astazi Ana din Spania a cazut la datorie. Era atat de racita incat abia ca imi vorbea. De dimineata am facut echipa cu ea si a trebuit sa rezolv eu toate sarcinile pentru ca nu avea putere nici sa stea dreapta pe scaun. Am facut o echipa buna totusi cand am argumentat existenta extraterestrilor. Principalul nostru argument a venit din felul in care ma raportez eu la cuvinte si anume ca nu este clar definit termenul extraterestru si ca este confundat cu existenta umana. Si de aici nu prea au avut cum sa ne contrarargumenteze. De la ora 1 Ana m-a lasat singura in echipa, ramanand doar trei. Oricum sarcinile au fost individuale. A trebuit sa scriem un articol de ziar despre disparitia unui profesor studentii fiind suspectati, dupa care sa ne corectam intre noi articolele. Am facut pereche cu Tony care mi-a corectat articolul, si s-a amuzat pentru ca scrisesem ca el este cel disparut si ca Ana, colega din Spania, este principala suspecta. Ziua s-a incheiat cu realizarea unui chestionar despre frica sau curaj. Fiind doar trei, Tony ne-a lasat sa plecam mai repede. Acelasi frig in Praga, aceleasi cladiri uluitoare, aceleasi suveniruri si aceleasi cani cu pisici pe care nu mi le permit. Seara am terminat-o in camera de hotel a Deliei, o adevarata si calda camera de hotel in care s-a impartit o bere la 2, eu m-am multumit cu apa mea plata care era cumplit de rece in geanta mea de la frigul de afara. Am mancat un sendiv bun luat de la patiseria de la colt in timp ce toate 3 am vorbit despre de-ale fetelor. Privesc din afara in naivitatea mea sociala si prea sociabila uneori si imi dau seama ca felul meu deloc suspicios de a privi lumea si gandul verbalizat al proiectul meu maret care va fi familia mea viitoare incrunta privirile, ba chiar provoaca ras. Se argumenteaza pe baza lipsei mele de experienta la cei doar 20 si ceva de ani ai mei. Ce are de-a face lipsa experientei cu nevoia dinauntrul nostru de a privi optimist ca poti avea omul care sa te tina de mana si la 70 de ani? Vad uneori pe strada cupluri de aceasta varsta tinandu/se de mana si ma cuprinde nostalgia iar visul meu devine si mai puternic. Ieri seara am vazut un cuplu de aceeasi varsta impartind o prajitura la o cafenea, aproape ca am simtit fizic emotia. Raman cu visul din mine stiind ca undeva in lume cineva este. Stiu si acum ca este insa acum e preatarziu. Astept devremele din mine sa fie inceputul altuia. Tarziul lui va ramane minele eului care il slujeste, cum ar spune...Revenind in camera Deliei, ma bucur de scaunul meu rotitor si de gogoasa, a treia pe care o mananc in Praga. Vorbim si despre prietenie, nu prea sunt inteleasa cand explic diferenta dintre prieteni cei mai buni, prieteni buni si prieteni. In ultima categorie as putea include amicii, dar e un cuvant care nu mi-a placut niciodata. Vorbim si despre cuvinte si fetele imi spun ca ele nu cred in cuvinte si ma intristez. Si ma gandesc la cuvinte precum gingasa la mancare cum spun bunicii, la verbul a plamadi care m-a emotionat dintotdeauna, adverbul neam pe care eu nu-l folosesc dar mor de placere cand il aud la cineva, la cuvantul donc care e fereastra mea dintr-un timp bun. Si poate de aceea oamenii apropiati mie stiu sa ma prinda in cuvant, imi inteleg cuvantul si nu jocul, ci bucuria cuvantului. Doar prietenii absoluti inteleg Cuvantul. Pentru ceilalti sunt doar vorbe.
Si cum nu cadem la invoiala in dicutia despre mana, cuvant si prieteni, ne infofolim, iata un alt cuvant care imi place, si ne indreptam spre hotelul nostru. Maine ne asteapta o zi cu un profesor din SUA. Mai sunt doua zile de Praga. Au fost zile incarcate acestea, cu de toate, locuri si oameni noi, cuvinte in tot felul de limbi, nedumeriri care nu si-au gasit raspunsul, moartea unor texte pe o pagina, amintirea lor zi de zi, gandul prietenilor. Si noptile tacute in Praga.