Ce ai în plus pentru că ești român

Nu știu câți dintre cei care locuiesc în altă țară mai ales în cele cu adevărat civilizate, de la țările nordice la germania, anglia pot face o astfel de listă. Tot ce au astfel de oameni în plus au adunat cu greutatea adaptării în alt mediu, e greu uneori să te obișnuiești și cu civilizația care-i altfel înțeleasă decât acasă (de fapt ea este parcă aici dintotdeauna și nu-i nevoie să se vorbească despre ea de vreme ce este), cu vocea celor apropiați doar la telefon, cu orașele în care ai crescut sau în care ai prieteni doar din pozele de pe facebook (eu mereu întreb dacă a nins la Iași, aici e posibil să nu am deloc zăpadă deși Alpii se văd peste lac când e senin).

Știu sigur că trăiesc niște bucurii pentru că m-am născut în România pe care poate le-aș fi trăit și în altă țară, dar nu le-aș fi conștientizat. Și așteptarea unei bucurii precum și conștientizarea ei pot uneori să fie mai mari decât bucuria în sine.

Prin urmare, iată lista mea:

1. Bucuria de a călători în orice țară ar fi. Cred că avem capacitatea să găsim în locurile noi vizitate indiferent cât de mici sunt toată frumusețea din lume pe care un englez sau un german nu le observă pentru că s-a născut între ele.

2. Nu avem nevoie de ținuturi exotice să ne petrecem vacanțele. Dacă aici lumea vorbește de nume de insule de care nu am auzit niciodată noi ne bucurăm să mergem în concediu, în luna de miere chiar și la mare dacă nu avem bani.

3. Nimeni nu cred că de Crăciun cumpără atâtea portocale ca noi; cred că 1 din 10 români ar răspunde că portocalele îi amintesc de Crăciun.

4. Avem felul nostru balcanic dar fericit în felul lui de a sărbători zilele de 1 decembrie, 1 mai, fie la grătare fie la mare sau în fața televizorului cu toate emisiunile posibile despre români rămași, plecați , întorși din țară.

5. Nu ai să vezi în altă țară prea des oameni care conduc și când pornesc la drum sau trec pe lângă o biserică să-și facă semnul crucii.

6. Suntem țara pentru care alimentele Bio nu se cumpără de pe raft, ci de la țăranii din piață, se aduc sâmbăta seara de la bunicii sau părinții de la țară.

7. Avem căminele cu cele mai multe paturi într-o cameră, aici mi se pare imposibil să existe cămine cu 2 studenți într-o cameră; acasă am fost 5 oameni care au rămas prieteni pe viață și alți câteva zeci la care îmi place să le văd pozele pe unde au studiat, unde au rămas.

8. Încă mai facem nunțile cu toate rudele posibile și vecinii de bloc, cu persoane pe care poate le vezi prima dată la nunta ta. Să nu te căsătorești la biserică e subiect de bârfă pt toată lumea, iar o căsătorie la Las Vegas e doar prin filme posibilă.

9. Am învățat limbi străine de la desene animate, și acum îmi amintesc desenele în italiană după care mureau toți copiii.

10. Atâta vreme cât în România e familia, prietenii cei mai buni care oricum sunt și ei familie România va fi întotdeauna acasă, indiferent câte case ai avea în altă parte.

Aici nu ai cum să uiți că vine Crăciunul

Sunt două case pe o străduță foarte aproape de locul în care stau aici de spui că Moș Nicolae și cu Moș Crăciun sunt vecini. Sunt casele acelea de numai prin reclamele la Coca Cola le vedeam, cu mii de beculețe în forme de brăduți și reni. Și în fața unei case este ca o căruță veche în care e un Moș Crăciun de pluș și cu multe cadouri peste el. Prin ferestrele mici poți vedea luminile din casă și în ceața de aici să vezi fumul de la case ridicându-se îți imaginezi ce-i mai bun de pe pământ: căldură, multă căldură, ceea ce eu nu mai cunosc de muult timp, sute de dulciuri, de turtă dulce în forme de omuleți mici cu nasturi în loc de ochi, un brad foarte des cu zeci de globuri aurii, un câine lungit de prea multă căldură și un motan care caută locul cel mai moale din casă. Și niște copii care stau la masă și colorează scrisori lungi moșului, și un el și o ea care știu că unul prin altul îl au pe acasă și crăciunul și ninsoarea care deocamdată nu vrea să vină și dimineața de moș nicolae pe care am așteptat-o în fiecare an indiferent de vârstă încât m-am trezit mai ceva ca un copil foarte de dimineață.

Aici prin magazine poți să-ți iei de la căni, linguri farfurii ciocolate cu crăciunul până la produse de baie cu renii lui moș crăciun pe ele. A început și nebunia din centrul fiecărui oraș german, Weihnachtsmarkt-ul cu vin fiert și produse de tot felul, majoritatea bio, și ciorapi și căciuli împletite.

Dacă vrei să uiți că vine Crăciunul, aici e ultimul loc unde ai putea să fii. Prin urmare, nu ne rămâne decât să facem liste de Crăciun. Voi ce vă doriți să vă aducă moșul?

Mai întâi ești țara și apoi omul?

Să fii într-un mediu universitar străin și să fii și bine pregătit stârnește două atitudini, cel puțin verificate aici unde sunt: fie ești compătimit pentru inteligența ta tocmai pentru că provii dintr-o țară care nu îți oferă posibilități de dezvoltare, fie ești atenționat că inteligența ta e o jugnire la adresa celorlalți.

Mi s-a întâmplat să ascult 2 întâmplări a doi studenți români Erasmus și mi-am spus că țara te urmărește indiferent de cât de bun ești sau nu, și din păcate dacă se știe că ești din România poți să fii inteligentul inteligenților că tot nu ești bine văzut.

1. O studentă română are o prezentare în timpul căreia se oprește să îi întrebe pe studenți dacă pot să explice un termen folosit de ea. Nimeni din sală nu răspunde, așa că studenta noastră le dă explicația. A doua zi primește un mail de la profesor, un mail pe care sincer doar persoanelor foarte apropiate aș avea timp să-l scriu, în care, după ce i se subliniază punctele negative și pozitive ale prezentării, i se spune cu majusculă că YOU a subminat inteligența colegilor germani prin acea întrebare. Întrebarea mea vine cum poți submina inteligența cuiva dacă încerci să-i explici o noțiune pe care dacă INTELIGENTUL nostru ar ști-o ar răspunde la întrebare, nu?

2. Un student român merge la ora de consultație de dinainte de prezentarea orală și profesorul îi spune că vorbește prea mult la curs, că are un nivel prea ridicat și că îi jugnește pe ceilalți studenți prin ceea ce știe. Întrebarea mea în această situație absurdă: unde e tactul pedagogic? Cum poți atenționa un student că e bine pregătit? De când se face în mod direct discriminarea de ordin al naționalității?

Vi s-a întâmplat în altă țară fiind, la studii, în grupuri de prieteni, în călătorii să fiți întrebați din ce țară sunteți și să răspundeți cu jumătate de gură România? Ați simțit că după ce spuneți țara nimeni nu vă întreabă mai multe despre ea? Dacă-i frumos, dacă ninge iarna sau care-i mâncarea tradițională?

Pâna azi am crezut că dacă ești foarte bine pregătit spui tare că ești din românia, pentru că tu te reprezinți pe tine ca om și nu țara ta. Dar nu e chiar așa, m-am convins, ești țara ta, mai întâi ea, cu toate minusurile, poveștile adevărate sau nu și mai apoi tu cu tot ce ești.

Apropo, a citit careva dintre voi ce au scris ziarele germane despre pictorialul Elenei Udrea? Citiți, și apoi vedeți de ce mai întâi țara apare în minte și apoi omul.

Pasul absent

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent. (O.Paler -Definitia pasului absent)

Cum miroase Crăciunul pentru voi?

La mine astăzi se simțea atât de tare încât cu greu puteai respira. Am ieșit în seara aceasta jumătate de oră și nu vedeai la 1 metru în fața ta. Bicicliștii treceau ca fantomele pe lângă tine, farurile de la mașini parcă ridicau praf enorm când tăiau ceața. Ceața noastră cea de toate zilele, de dimineața până seara, încât dacă iese soarele de două ori pe săptămână suntem norocoși. Și mă simțeam ca într-o seară de iarnă târziu tare, când zăpada e mare și albă încât nu știi dacă e ceață sau e nea. Și mirosul acela de fum când treci pe lângă case îmi amintește de lemnele arse în soba bunicilor, de căldura aceea moale din casa bunicilor care nu se compară cu nicio căldura de calorifer, centrală sau orice altceva. E căldura care se imprimă în pereți, care te domolește. Când merg la aerobic trebuie sa trec pe jos printr-o zonă cu multe case și miroase așa de frumos la 8 seara a frig și ceață și a sobă, și în curți deja au apărut brăduții, și steluțele albe pe geamuri, ursuleții peticiți în geamuri.

Și bine spunea profesoara cu care fac germana aici: vara te întinzi pe balcon cu picioarele întinse și citești carte după carte. Iarna te ascunzi sub o pătură groasă, cu o cană de ceai sau lapte, și vezi film după film.

Și dacă pe sub ușă ar intra miros de pâine caldă la cuptor, de cozonac cu muuuuuuultă nucă, de colțunași cu smântână dulce dulce, de vin fiert cu scorțișoară. Și motanul meu să-și întindă gheruțele a bine, și eu să nu văd că nu ninge ci că-i ceață, și că vinul e gata fiert in sticle in kaufland, și cozonacul e panetone și soba e un calorifer care-i mai mult de decor, măcar de ar fi fost colorat și nu alb și-ar fi avut rostul, și cartofii pe plita bunicilor sunt departe, ca și oamenii care ar fi trebuit să fie și nu sunt. Dar sunt.

Cu cheia de gât ca să nu devii homeless

Nu știu câți dintre voi când erați mici aveați cheia de la apartament pusă pe o ață și apoi prinsă la gât. Este cred cea mai bună metodă de a nu o uita, pierde, de a nu rămâne pe afară. Dacă ar fi după mine aș vrea o cheie ca în vremurile vechi, mare și de fier, să nu ai cum să nu o vezi, să-ți scape.

Am învățat niște lucruri în noaptea aceasta:
1. Dacă pleci de acasă nu te gândi că nu ți se poate întâmpla ceva imprevizibil; eu am plecat cu o haină de primăvară pe mine gândind că voi petrece doar 2 ore la cursurile de germană. Lucrurile au stat altfel, am așteptat un autobuz aproape o oră pe o vreme cu minus la 9 seara.

2. Dacă îți bate cineva la ușă uită-te pe vizoooooor că de asta există. Este a doua oară când sunt vizitată de Martorii lui Iehova. Prima dată au văzut că nu îi înțeleg în germană, și-au trimis reprezentanți care vorbesc română. Am fost cât se poate de diplomată să le spun că nu ma convertesc ca un pdf de la o oră la alta în toate religiile lumii. În cele din urmă, eram fericită că nu sunt iarăși cei care mi-au zis că trebuie să plătesc taxe că am laptop în casă. Oricum, dacă nu aș fi deschis ușa nu m-aș fi grăbit să prind autobuzul.

4. Dacă nu știi exact unde duce un autobuz nu-l lua, mai ales dacă e seară de iarnă. Așa am ajuns într-o zonă total necunoscută a orașului, lângă o linie de cale ferată care nu era cea din centru. După o oră de așteptat într-o zonă în care tresăream la fiecare far de mașină sau la trecerea trenului, am aflat zona în care sunt, un tur al orașului când nu ai casă nu strică, nu? Așa am aflat unde mai există un McDonalds, un Burger King...

5. Nu poți trăi fără telefon. În astfel de situații comunicarea prin mailuri, pe skype, pe messenger nu mai ajută. Nu își are rost replica pe cine ai suna în miez de noapte în caz de urgență. Puțini sunt cei care-și verifică mailurile mai ales cele de serviciu după 9 seara.

6. Ține minte locurile în care ai fost, unde stau oamenii cunoscuți, ia-ți repere să știi să ajungi la ei.

7. Lasă un geam deschis, cel mai sus posibil de prin casă să ai totuși o modalitate de a intra în astfel de cazuri. Mi-am lăsat o dată ușa de la balcon larg deschisă de puteai să te plimbi prin apartament cât vroiai, dar atunci bineînțeles că nu mi-am uitat cheia.

8. Pune cheia de cum intri în casă înapoi în buzunar, în geantă, și nu pe raft!!!! Mai bine poart-o la gât!!

Blogul meu vă aduce premii

Am scris anul acesta pe blog cât nu am scris în ani buni. Am scris despre filme, cărți, evenimente culturale, momente importante din viața mea (cum am ajuns să predau la o universitate străină și cum am luat carnetul de condus) și mai apoi despre lansări, oameni, câini și pisici, prieteni și prin ei toți despre mine. Și iată că am ajuns la numărul 200 în postările mele.

Uneori am scris pentru că mulți prieteni mai vechi sau mai noi mi-au spus că mă citesc dimineața la cafea, înainte de a-și începe ziua la serviciu, și m-au bucurat. Ne-am reîntâlnit mulți colegi de liceu sau de facultate prin blogul meu. Oameni pe care nu i-am văzut niciodată s-au înscris pe blog, mi-au lăsat comentarii. Uneori am scris de bucurie, alteori pentru a-mi umple timpul, pentru că a ajuns mai mult decât un hobby la sfârșit de zi.

Și cum vine Crăciunul, aici e prin toate magazinele deja, și cum oamenii își dăruiesc bucurii mai mari sau mai mici, și cum eu am aflat astăzi că totuși voi avea și eu un brad de Crăciun, nu al meu, al unor români al căror apartament arată a casă de om așezat, m-am gândit să sărbătorim împreună postările blogului meu.

Și pentru că de Sărbători toți sunt acasă, se întorc acasă în afară de mine mă întreb cum poți să faci să ai acel acasă într-un loc nou. Cine îmi dă cel mai convingător, cald, verde ca bradul de Crăciun răspuns va câștiga din partea mea un pachet de ciocolată din Elveția chiar de la fabrică trimis prin poștă.

Prin urmare, ce înseamnă acasă pentru voi și cum putem aduce acasă în casa noastră?

În CV-ul vostru nu există viață personală

Aceste cuvinte mi-au rămas bine întipărite astăzi după cele 5 ore de workshop pentru doctoranzii și postdoctoranzii de aici. Unul dintre cei care ne expuneau printre altele sistemul universitar german ne-a spus simplu în stilul diplomat german că atunci când ne facem CV-ul pentru a aplica pentru o finanțare, o bursă doctorală sau postdoc să excludem orice referire la hobbyuri, timp liber. Un cercetător, un viitor profesor universitare nu are viață personală, prin urmare cei care te finanțează nu sunt interesați de ce faci tu în așa-zisul timp liber de vreme ce nu îl ai. Ce faci tu ca un simplu om care își plimbă câinele în parc, cel care stă lungit în pat cu motanul său să-i simtă lăbuțele calde și năsucul rece, căruia îi place să citească reviste, subtitrări de la seriale de orice fel, care se trezește duminica dimineață și pleacă de fiecare dată în alt loc nou. Nimic din toate acestea se pare că nu-i interesează pe cei care te-ar finanța. Nu finanțează omul din tine, ci proiectul din capul tău.
Și ascultând eu așa cuvintele venind iar și iar în mintea mea, și aflând că după doctorat în germania trebuie să faci încă 6 ani de cercetare după care să mai scrii o lucrare, și apoi să începi să-ți cauți o universitate care să te angajeze ca prof, universitate care nu poate fi cea în care ai făcut cei 6 ani, ci una total diferită, mă gândeam la motanul meu, la toate filmele pe care nu aș putea să le văd, la toate mesele cu prieteni în care scaunul meu ar fi gol, la viața normală în care weekend înseamnă sfârșit de săptămână, de ora 6 în care un om normal își termină activitatea. Și cât îmi doream să fiu la un birou atunci să fiu cu ochii pe ceas că vine vineri și voi putea să fiu omul care merge pe role, pe patine, care joacă tenis, handbal, care înoată, care râde, care pune mână lângă mână să crească flori, câini, pisoi și copii, care pune A-ul viu lângă casă. Și să las proiectele pentru cei care se leagă de viață sau în viață de niște acte, scopuri, și nu de A-ul acela fără de care nu suntem. Sau nu mai suntem.

Ce aș lua din Elveția

Dacă ar fi să-mi pot decora viața ca pe un brad de Crăciun asta aș pune din elveția:

1. Liniștea, diplomația oamenilor care cred că au civilizația în sânge, în modul în care se plimbă, în care stau la terasele de pe trotuare sau de pe străduțele mici, în felul de a se îmbrăca.

2. Terasele lor, unde pe fiecare scaun acum pe vremuri mai reci găsești fie o mică blăniță fie pături cu care te poți înveli. Pături moi și colorate de sub care poți vorbi ore întregi cu prietenii la o masă chiar și când sunt câteva grade afară.

3. Mirosul de castane coapte pe care le poți cumpăra de pe orice străduță.

4. Vitrinele înalte unde sunt sute de haine fine, pufoase, în culori calde, pastelate dar pe care nu ți le-ai putea permite cam niciodată.

5. Decorațiile de Crăciun din magazine care te fac să crezi în Moș Crăciun și te fac să-l aștepți cu sufletul la gură.

6. Magazinele de dulciuri unde ciocolata-i în toate formele și mărimile și culorile, învelită în stanionul cel mai fin și mai strălucitor, în cutiuțe și cutii cu tot felul de fundițe.

7. Câinii stăpânilor, la fiecare familie alt câine, de toate mărimile, cu blăniță fină, pieptănată, coafată, cu labuțele prietenoase și cu nasurile musai reci.

8. Opera din Zurich, clădire mare și albă, și oamenii așteptând să intre. Femeile atât de frumos îmbrăcate, clasic, elegant așa cum îmi place și mie să merg la teatru sau la filarmonica. E un fel de aristocrație a sufletului sau de a respecta arta și în alt fel.

9. Bătrânii care se bucură de o plimbare, de o înghețată, care par a/și începe acum o altfel de viață, care par a se simți răsplătiți de viață.

10.Galeriile de artă pe care le puteam vedea din spatele vitrinelor și magazinele de instrumente muzicale. Unul dintre ele are un nume atât de frumos, MusikHug.

Spune-mi câte cafele bei ca să-ți spun câți prieteni ai

În România nu mi-am asociat niciodată prietenii cu actul social în sine de a bea o cafea împreună. Cafeaua mea era făcută la ibric, băută pe fugă în timp ce-mi adunam lucrurile să-mi încep ziua. Cât am învățat vara la BCU, cafeaua era într-un pahar de plastic pe care-l beam pe la amiază în bibliotecă. Niciodată nu am împărțit-o cu cineva, nu mi-am întâlnit prietenii la o cafea. Prietenii mi i-am întâlnit serile de luni în mall pentru cina săptămânală în care ne povesteam și cele mai mici întâmplări de când nu ne-am mai văzut, alte seri în pat la un film cu semințe și ciocolată albă sau pur și simplu la o plimbare pe copou.

Aici sunt conștientă de 2 lucruri foarte importante, fără de care nu poți să te înconjori de oameni. Cine poate să trăiască fără oameni în jurul lui, fără prieteni oricât de bună e familia fericit de el. Eu nu pot. Tânjesc după întâlnirile cu ei, acele întâlniri simple în care poți vorbi despre toate nimicurile reale sau imaginare. Azi dimineață prietena mea cea mai bună mi-a lăsat mesajul: Esti bine, sanatoasa? Blanita ti-e stralucitoare? Pernutele moi? Da, prietenii știu să fie în cuvintele noastre pe care le înțelegem înainte de a le termina de spus.

Cele două lucruri de care scriam mai sus sunt: în altă țară prietenia spontană, cu oameni și ei veniți ca și tine pe un timp limitat are alt înțeles: și el și tu știți bine că vreți să vă umpleți timpul, să povestiți cuiva ziua, să luați prânzul împreună. Să nu vă simțiți ai nimănui. Să ai un om pe care să-l suni. Cum și el și tu știți asta, este de ajuns să vă faceți timp să vă vedeți de câteva ori pe săptămână.

Al doilea lucru important este că un om din est cu un om din vest înțeleg diferit ideea de petrecere de timp împreună. Întâlnirea trebuie să fie musai la un film, la prânz, la cină sau la o cafea, indiferent câte cafele ai băut înainte.

Dacă mă întâlnesc cu cineva pe hol știu sigur că mă va întreba: când bem o cafea împreună, acum, mâine, luăm prânzul și apoi ne oprim la o cafea?

A socializa în altă țară este o chestiune și de bani în cele din urmă. Omul din vest nu înțelege ideea de a-ți cântări economiile chiar și pentru o cafea.

Și uite așa eu am ajuns să am un program notat în agendă de băut cafea: luni cu o prietenă din Spania, marți sau miercuri cu prietenii mei români, joi cu prietena mea germancă, iar vinerea sigur se găsește o altă prietenă să mă acosteze pe hol.

Fără cafea însă ești de unul singur. Eu prefer să nu dorm nopțile aici de atâta cafea dar să știu că cineva mă oprește pe hol să mă întrebe cum mi-a fost ziua, chiar dacă în românia nu dormeam nopțile de bucuria de a fi lângă un prieten bun.