În Noul An să fiți mai copii

Fiți curioși, întrebați, întrebați-vă, întrebați-i pe cei de lângă voi de ce e așa și nu altfel, de ce iarna nu-i ca vara, de ce gutuile sunt galbene și nu roșii ca cireșele de mai, de ce oamenii se schimbă, de ce ce? Când nu veți mai avea nicio întrebare pentru cel lângă care stați nu înseamnă că-l știți mai bine decât oricine altcineva, ci că nu mai trezește nimic în voi, că nu e acolo să tragă de voi să-l vedeți, să-l răspundeți. Da și acesta poate fi un cuvânt...

Fiți sinceri, dar și mințiți atunci când ar fi prea rău, prea greu, spuneți tot ce simțiți pentru că dacă simțiți și nu o spuneți ce rost mai are. Vorbiți mult, fiți ironici, spuneți glume, îndreptați-vă cuvintele cu bucurie către ceilalți. Dacă veți fi mai copii nu veți ști să mințiți cu răutate,vă vor trăda râsul, mișcarea mâinilor, a picioarelor, veți spune până la urmă tot adevărul și numai adevărul.

Fiți iubitori cu animalele, numai oamenii cu adevărat buni la suflet au grijă de animale ca de oameni, luați-le cadouri, duceți-le la doctor, lăsați-le să doarmă în pat. Veți fi mai buni, mult mai buni, și mai fericiți.

Fiți colorați, colorați-vă casa cu obiecte vesele, puneți-vă fotografii în casă, desenați, pictați chiar dacă nu aveți talent, purtați haine colorate, în dungi.

Fiți prietenoși, împărțiți-vă bucuriile cu ceilalți, luați masa cu prietenii, beți cafele multe cafele așa cum fac eu de când sunt aici cu oamenii cunoscuți, nu-i părăsiți, fiți acolo când se vor întoarce, țineți-i de mână.

Fiți liniștiți dormiți ca un copil cu toată lumea după ușă și nu pe frunte, ascultați povești, poveștile altora, bucuriile sau tristețile altora.

Fiți recunoscători pentru prima zăpadă, pentru anotimpuri, pentru zile cu soare, pentru tăceri când cuvintele nu sunt de ajuns.

Fiți dezordonați în gânduri, în bucurii, în lucruri de orice fel, într-o zi se va găsi cineva să vă ordoneze sufletul.

Fiți plini de viață mergeți la patinoar, la înot, la tenis, la aerobic, alergați, dansați.

Fiți mici ca să aveți loc și timp să creșteți mari.

De ce totul trebuie să aibă o destinație?

De cele mai multe când suntem prinși în trafic uităm că traficul suntem chiar noi. Ne mișcăm unii în alții, unii de alții, ne căutăm, uneori ne uităm pentru a ne întoarce nu înapoi, ci înainte și continuăm. Fiecare știe unde trebuie să ajungă, cât de repede trebuie să măsoare pasul său și pe al celui de lângă el. Ne măsurăm mai mult din priviri uneori și mergem. Încet, mai repede, mai tăcut sau zgomotos. Pentru că toți trebuie să ajungem undeva. Dacă avem destinații firești de o zi normală de muncă știm unde să parcăm, ce autobuz să luăm, ne luăm locul și suntem pe poziții. Vacanțele nu mai sunt timp fără planuri, de stat și de făcut nimic, ci se transformă în destinații. Vrem un final până și al gândurilor, gândesc așa, mă gândesc la el, ea, ei ca să știe, îmi îndrept gândul cu intenție. Cine mai gândește pur și simplu cu fereastra închisă fără să-și dorească să ajungă dincolo? Vrem să avem o destinație în prietenii, în căsătorii, în relațiile lungi sau scurte, vrem un scop, un obiectiv pentru a ajunge la un final pe care mulți îl consideră începutul. Când ai ajuns la destinație poți începe să muncești, să stai, să asculți. Când ajungi la destinație niciodată nu te poți întoarce cu adevărat. Pașii pe care i-ai făcut se șterg pe măsură ce ai călcat spre. Ajuns la destinație doar suni să spui că ai ajuns, nu te bucuri, ci oftezi că ai reușit, poate tresari că nu credeai că vei ajunge. Se întreabă oare cineva dacă destinația e vreodată greșită? Dacă poate ai luat trenul greșit? Sau poate că el drumul a greșit-o, și nu tu?

Ce vă rămâne din 2011?

Imi vin aleatoriu in minte o mulțime de amintiri. Știu sigur că nu mai vreau să văd proprietari de case care să mă pună să fac curat "ca la farmacie", am să-mi aduc aminte toată viața cum eu frecam aragazul pentru că așa cum proprietara însăși spunea în timp ce stătea lângă mine și mânca din checul mamei mele, mai bine continuăm eu și colega mea cu studiul pentru că cine ne-ar vrea de neveste. Nu știu dacă ea citește bloguri, dar țin să-i spun pe această cale că eu nu am de gând să fiu nevasta nimănui în viața asta, poate doar soție și sigur omul nu mă va vrea în funcție de cât de bine dau cu aspiratorul. Și știu să dau, e activitatea mea preferată când sunt tristă.

Anul 2011 a fost anul în care Mieunilă a crescut mare și până acum poate e singurul lucru cu adevărat bun pe care l-am făcut în viața mea, să-l salvez de pe stradă și să-i ofer o viață de om. Mieunilă a învățat să mănânce din aceeași farfurie cu mine, să mănânce crema de la prăjturi și mie să-mi lase blatul, să bea apă din cana pe care i-o puneam pe măsuța de lângă patul meu. În ultimul timp, am devenit doar mama de serviciu care îl chinuie făcându-i baie, cu șampon pentru volum evident, care-i taie gherutele și care-i va cumpăra din germania cele mai noi apariții din seria whiskas.

Prin iulie cel mai calm instructor auto de pe pământ mă făcea să plâng la rondul din podu roș încât clar l-am traumatizat pe viață și sigur nu va mai țipa la nicio fată chiar dacă-i oprește motorul și de 3 ori la rând cum am făcut eu.

Prin aprilie la cina tradițională în mall, persoana mea m-a cerut la căsătorie să-i fiu domnișoară de onoare. A fost foarte formal ca o adevărată cerere, eu mâncam cartofi țărănești iar ia sorbea un shake de la mcdonalds.

Am să țin minte mereu podul de la selgross din iași unde alergam în fiecare seară până la stația următoare și mă gândeam la miile de lucruri care se vor schimba pentru mine.

Fiecare an e călătoriile pe care le-am făcut, însă anul acesta am fost călătorită mai mult decât am călătorit și am avut credința că așa trebuia să fie.

În 2011 m-m întors parcă dintr-o paranteză înapoi în germania unde totul e la fel de familiar ca iașul, în cre îmi păstrez locul unde pot să fiu cu toate ale mele pe o bancă pe malul lacului. Să te întrebi, să-ți cauți rostul, restul.

Ce m-a învățat 2011? Că nimic din ce plănuiești nu rămâne în picioare în fața deciziilor de moment, a sorții, a celuilalt care decide și pentru tine, a lui a trebui, a fi mai bine, mai corect, mai. Ceea ce e prea ajunge să fie cu minus dacă nu rămâne la prea și din lipsă de timp devine mult, firesc, obișnuit. Dacă îți schimbi locul îți poți schimba norocul dar nu îți vei găsi casa, locul tău în care să vrei să-ți crești copacul, copiii și câinii. Dacă scrii despre ce trăiești nu te face să fii mai înțelept față de ce ai trăit, ci poate mai puțin singur cu gândurile tale. Puterea de a-l înțelege pe celălalt te face un bun ascultător și cu aceasta un om bun. Da, e bine să fii un om bun, e tot ce-mi doresc pentru 2012. Să fiu un om bun pentru mine și pentru ceilalți.

Voi știți să primiți cadouri?

Eu nu. Orice aș primi de ziua mea, de Crăciun eu chiar mă bucur, mare mic, consistent sau nu chiar nu a contat niciodată. Că-i de mâncat, de băut, de purtat prin casă, afară, de scris sau de citit pentru mine e o super bucurie.

Dacă ai făcut greșeala să-mi spui că deja mi-ai cumpărat un cadou, nu mă voi lăsa până ce nu te vei da bătut să-mi spui ce mi-ai cumpărat. De la un indiciu, la 2, la o întrebare, la spune-mi măcar culoarea, unde-l pot folosi, pe ce timp, încât cu siguranță regreți nu doar că mi-ai spus înainte de vreme că mi l-ai cumpărat, ci că mi l-ai cumpărat de prima dată. Dacă locuim în aceeași casă, sunt dispusă să caut peste tot, prin toate dulapurile, numai să găsesc. Nu pot să știu că am un cadou în casă pe care să nu-l găsesc.

De 3 ori m-am făcut de râs cu adevărat la poștă când am primit câte un cadou. Anul acesta am primit de Paște niște ouă de ciocolată, însă eu nu știam ce e înăuntru. Cum am primit pachetul la poștă, nu am avut evident răbdare, l-am desfăcut nu tocmai calm și toate ouăle de ciocolată erau printre piciorele celor care așteptau la poștă.

De Moș Nicolae am primit aici în germania din nou un pachet cu bomboane, și l-am desfăcut în fața administratorului care mi-a dat pachetul și eram așa de bucuroasă încât săracul credea că nu am văzut niciodată bomboane în viața mea.

Azi a venit Moș Crăciun din nou prin poștă și văzând pachetul super mare nici nu am așteptat aproape să ies din încăperea de unde mi l-am luat, și am început să râd încât sigur omul acela s-o fi gândit că sunt de-a dreptul de compătimit că stau de crăciun aici.

De ziua mea prietena mea cea mai bună mi-a dat cadoul strategic, și mi-a dat prima dată niște pănglicuțe de pus la mână care să te protejeze când joci tenis. Oricum nu conta ce mi-ar fi dat, însă mă întrebam în minutul acela cum să mă bucur și ce o fi fost în mintea ei de vreme ce eu nu aveam rachetă de tenis. Unde să le folosesc? Și m-am bucurat, m-a lăsat în bunătatea ei ironică să mă simt penibil, după care a scos de după pat și racheta de tenis.

Cât despre cadourile pe care le iau eu, mereu merg să cumpăr ceva cuiva și ajung acasă cu o bluză nouă pentru mine. Azi nu m-am putut abține și am mâncat unul din cadourile de Crăciun cumpărate.

Să tot îmi dați cadouri. E și asta o artă de a ști să primești cadouri, aș merge la un workshop, așa cum la ultimul workshop la care am fost am învățat cum să fac complimente cuiva. Așa cum nu știu ce să spun dacă e un grup de colindători la mine acasă, așa cum mi s-a întâmplat anul trecut, chiar sunt ospitalieră de felul meu, da nu știu ce să le zic decât să le plimb tava cu suc și prăjituri.

Însă e bucuros Crăciunul tare. Și cât de cald e cadoul primit azi la mine în picioare. Și moale. Așa..un pic de acasă cald.Dacă ar fi ajuns și niște cuvinte rătăcite prin germania, aș fi știut cu siguranță că Moș Crăciun te găsește oriunde ai fi.

Cum vă bucurați de Crăciun?

Cumpărați-vă un brad real de Crăciun, din care să cadă toate acele în covor și să vă chinuiți după să le luați cu aspiratorul. Nimic nu am așteptat mai mult în fiecare an în care tatăl meu mergea să cumpere bradul și niciodată nu era îndeajuns de asimetric, înalt, scund. Dar mie îmi plăcea să-l văd în sufragerie cu instalația noastră cu felinare, veche de 10 ani, dar cum nu mai găsești prin magazine. Când în casa noastră a venit bradul din Metro super asimetric, cu toate crengile egale la milimetru, mi-am zis ca mai simplu ar fi să-l lăsăm împodobit pe balcon tot anul, că așa nu se usucă.

Plimbați-vă prin toate magazinele cu decorațiuni pentru Crăciun, măcar două-trei globuri să aveți noi în fiecare an. Chiar dacă nu vreți să cumpărați nimic, sunt atâtea lucruri frumoase, de toate culorile pentru crăciun încât te umpli de spiritul crăciunul doar prin câteva ore printre ele.

Cumpărați cadouri, oricât de ieftine ar fi. Nu-i bucurie mai mare să știi că vei găsi chiar și un pachețel cât de mic cu numele tău sub brad. Faceți cadouri de mână pentru cei cu adevărați apropiați, sunt pentru mine cele mai bucuroase cadouri pe care le pot primi.

Trimiteți felicitări bunicilor, prietenilor din alte țări, oamenilor dragi care nu locuiesc în același oraș cu voi. Cât e de frumos să ai un raft plin de felicitări deschise de la cei dragi.

Faceți-vă timp pentru familie, pentru părinți și pentru bunici. Mai mult decât ați face în timpul anului, vorbiți cu ei la telefon vizitați-i, luați-le dulciuri.

Faceți fotografii lângă brad, cu câinele împodobit și el cu beteală, cu motanul cu căciulă de moș crăciun, cu cei lângă care împărțiți masa de crăciun. Când nu veți fi cu ei e așa de bine să privești și să-ți amintești.

Călătoriți, chiar și dintr-un oraș în celălalt, opriți pe marginea drumului unde copaci-s mai frumoși și pădurea mai albă.

Faceți oameni de zăpadă, bateți-vă cu zăpadă, lăsați să vă înghețe mâinile de la prea multă zăpadă.

Uitați-vă la filme multe, stați sub pături calde după-amiaza și bucurați-vă de liniște și de bine.

Mâncați cozonac, cu muuultă nucăă, cum nu găsești decât acasă, bomboane de pom din acelea tradiționale.

Îmbrățișați-vă oamenii dragi de lângă voi și râdeți mult. Mult mult așa cu hohote ca Moș Crăciun.

Femeile timpului nostru

La cursul meu de limbă germană la care suntem un amestec de națiuni cu pronunții în germană de nici măcar un german nu ne înțelege, s-a pus problema rolului femeii astăzi, în familie și nu numai. Era foarte curios să pui față în față o femeie din israel, o rusoaică, o italiancă, germanca, o englezoaică și eu.

Colega noastră din Israel are un copil de 1 an, un soț, un serviciu și o limbă străină de învățat. Din felul ei umil de a încerca să nu pară ca e doar femeie în casă pentru soțul ei, pentru că ziua ei începe cu a-i pregăti micul dejun soțului, cu grija copilului, curățenia în casă, serviciul, cumpărăturile am înțeles noi toate totul. Și pentru că și ea a înțeles că noi am înțeles a spus că și soțul ei o ajută uneori. Cu ce credeți? Se mai joacă uneori dimineața cu copilul. Probabil cât ea-i calcă hainele, îi face mâncarea poate și pachetul de serviciu și poate mai dă și o fugă la supermarket. De flori aduse de soț, de prânzuri romantice în pauza de serviciu, de călătorii neprevăzute nici prin gând să nu ne treacă. Și se pare nici soțului la care nici cu gândul să nu visezi.

Rusoaica pe care o recunoști de la zece kilometri din amestecul de argint aur tinichea pe aceeasi mână, cu vreo 3 inele, musai machiata cu verde sau albastru și cu o floare deosebită prinsă în păr pare destul de independentă. Provine dintr-o familie de părinți divorțați, cu o mamă profesor universitar care a știut că dacă fericirea nu-i în doi, poate să supraviețuiască și de una singură. Rusoaica povestește cum în fiecare dimineața mama o ducea cu metroul la școală, apoi în pauza de la universitate la cursurile de pian și de limbi străine. Că în unele cazuri ce țin de estetică nu mai punem semnul egal între cultură și eleganță în haine asta-i altă poveste.

Englezoaica face parte dintr-o familie normală occidentală, cu familie, cu vacanțe de vară împreună, cu o casă cu câine și grădină cu flori.

Italianca, din modestia cu care vorbește și cum se îmbracă și mai ales că lucrează 8 ore pe zi pentru a-și permite să se întrețină la studii în germania, se pare provine dintr-o familie de casă. Mama sa este ce în germană se cheamă hausfrau, femeie de casă mai pe românește care face și crește copii. Activitatea comună a soților este să lucreze în grădină. O fi și asta o fericire a femeii, da eu fără un serviciu tot aș muri.

Germanca, mai exact profesoara noastră, femeie de 60 de ani foarte tineresc îmbrăcată, este femeia din berlin care pentru marea ei dragoste s-a mutat în konstanz. Cum dragostea-i mai mare la distanțe și mai mari, nu a rezistat în casnicie și a ales să-și crească fata singură. Este femeia care și acum merge la petrecri să danseze, nu ratează vreun concert mare din berlin și spune că nimic nu o face mai fericită acum decât să-și trăiască viața de una singură, cu timpul ei așa cum și-l vrea.

Cât despre românca din sală, care mai bine ar scrie 100 de pagini pe zi despre tot ce vreți voi decât să gătească în bucătărie, care atunci când e de făcut curat ea ar duce tot gunoiul de pe lume numai să scape de făcut curat, care ar avea și 3 joburi numai să aibă timpul plin, care face o diferență majoră între soție și nevastă, căreia i s-a spus că așa cum văd ceilalți, ca mamă ar conta pentru ea sporturile, dansurile, artele, călătoriile pentru copii, și nu grija superprotectoare care să-i țină pe copii lângă ea, care încă mai crede în iubirile acelea din filme precum One day, Jeux de enfants, care crede până la capătul lumii că poți fi și soție, să ai și o slujbă grozavă, să ai buni, foarte buni, cei mai buni prieteni, să faci sport seara, să călătorești mult mult, să citești și reviste culturale și cosmopolitan mai ales în vacanțe, să te uiți și la Almodovar dar și la Sex and the city, să-ți imaginezi dar și să știi unde e locul în care trebuie să fii, ea e o fată normală. Ca voi, nu?

Cui să dau papucii în seara aceasta?

În seara aceasta papucii mei stau pe hol și nu așteaptă nimic; nu așteaptă la fel ca milioanele de papuci din lumea aceasta în care cineva va pune dulciuri multe după ce se va furișa de sub plapumă pe la 2 noaptea să nu-i trezească pe ceilalți. Mâine dimineață e singurul an din viața mea în care nu mă trezesc pe la 5 să văd ce am în papuci. Nu, mâine voi trece pe lângă ei fără să plec privirea și îmi voi promite că este singurul an în care ei vor fi goi. Există bucurii în viața aceasta pe care. din păcate, nu ți le poți face singur. Măcar dacă aș fi avut un motan sau un câine căruia să-i cumpăr cea mai scumpă mâncare de animale sau o jucărie nouă. Măcar aș fi pus ceva în niște papuci, pentru cineva.
Astăzi un altfel de moș mi-a trimis prin poștă bomboanele mele preferate și m-am bucurat atât de mult încât omul care mi-a înmânat pachetul a început să râdă de mine. Și-am mai primit și o prajitură rotundă cum numai la patiseriile de aici găsești. Și-am mai primit și un sms în seara aceasta și m-am întristat și bucurat în același timp, știind că lumea știe la rândul ei că în casele unde-i un singur om nu are cum să vină niciun moș, niciun crăciun adevărat.
Dar cum mă voi bucura eu la anu, și cum îmi voi întinde și papucii de iarnă și de vară și de casă. Așa făceam când eram mică, eu aveam pe hol vreo 6 perechi și cum mai credeam că moșul intră pe gaura cheii. Cum aș crede și acum...

Telenovelele pe viu in Germania

Sigur toată lumea a văzut măcar un episod din vreo telenovelă la viața lui. Și nu ne interesează în cazul acesta marele cuplu sărac-bogat, ci lumea din jur, personajele secundare din familia fetei sărace, care fac din poveste o mică comedie (cacofonia e bună aici).

Am și eu în ultimele săptămâni mici episoade telenovelistice. Să le iau pe rând. Acum o săptămână așteptam autobuzul la 10 seara în stația de la universitate. Lângă mine un sudamerican tipic, de la culoare, la haine la mișcarea scenică și replici de un scenarist de telenovelă ar sta cu carnețelul și ar nota tot. Află din grupul de germani lângă care eram că sunt din românia și atunci într-o spaniolă tipică cu o mie de cuvinte colocviale și prescurtări îmi spunea că e mândru că știe că fetele din românia știu spaniola de la telenovelele făcute de ei. Ce mai contează că unii au mai făcut și o facultate pentru asta și în plus, suntem cunoscuți tocmai în America de Sud! Mare minune...

Aseara am ieșit într-un grup de 2 spaniole și iar o sud-americană. Pot să spun că sud-americanul din stație cu sud-americanca de la masa mea puteau să facă un cuplu perfect, mai ales de la gesturi și îmbrăcăminte, tricouri dungate mai ceva de cum mă bronzez eu la mare ca o zebră, cu adidași colorați, ca să nu mai spun de coloratul natural. Stăteam aseară și mă uitam la felul în care amesteca miile de cuvinte pe secundă și felul în care își tot învârtea mâinile, gestică e prea mult spus.

Numărul trei între episoadele mele sudamericane este de data aceasta un tânăr din chile care e de ceva ani intr-o relatie cu o germancă. Ea e fata muncitoare care a avut norocul să se nască într-o supercivilizație. El s-a văzut cu norocul pe cap într-o țară în care nici nu visa să ajungă. Cel mai straniu e că ea, civilizația întruchipată, s-ar muta cu el prin america de sud fără să stea pe gânduri.

O fi exotic cred să te muți într-o țară, dar la fel de exotic e și sentimentul că nu mai ești în țara unde lumea vorbea calm cu tine, aștepta la semafor chiar și în miez de noapte.

Mă întreb eu acum: ce-i afce pe oamenii care se nasc în civilizații la care noi visăm în călătorii să viseze la viața într-o țară din america de sud?

Cât despre personajele telenovelei mele, să nu credeți că sunt fără rost pe aici : toți studiază în speranța de a rămâne prin germania într-un loc de muncă. Printr-o căsătorie cred că e mai ușoară calea, mai ales că exotismul e la mare preț într-o țară civlizată.