Acest vals acest vals

Pentru ca in curand voi fi la Viena, unul din cele mai frumoase poeme pe care le stiu despre Viena si tot ce e in ea

Federico Garcia Lorca, Micul Vals Vienez

În Viena sunt zece copile,

un umăr pe care moartea suspină

şi-un codru de porumbiţe tăiate.

E o frântură de dimineaţă

acolo-n muzeul de promoroacă.

Este-un salon cu mii de ferestre.

Ay, ay, ay, ay!

Primeşte acest vals cu gura închisă.

Acest vals, acest vals, acest vals

da, da, de coniac şi de moarte

care-şi înmoaie trena în mare.

Te iubesc, te iubesc, te iubesc,

odată cu jilţul şi cartea mea moartă,

prin coridorul prelung, melancolic,

în obscura mansardă a crinului,

în culcuşul vostru din lună

şi în dansul visat de ţestoasă.

Ay, ay, ay, ay!

Primeşte-acest vals cu talie frântă.

În Viena sunt patru oglinzi

în care ecouri şi gura ta joacă.

Şi este o moarte la pian

ce zugrăveşte cu-albastru copiii.

Pe la mansarde sunt cerşetori

Ghirlande reci de plânsete sunt.

Ay, ay, ay, ay!

Primeşte-acest vals care-mi moare în braţe.

Căci, dragostea mea, te iubesc, te iubesc,

în mansarda unde joacă băieţii

visând străvechi lumini ungureşti

în zvonu-nserării nepăsătoare,

visând oi şi crini de zăpadă

prin linişte frunţii tale, obscură.

Ay, ay, ay, ay!

Primeşte-acest vals “Te iubesc pe vecie”.

Voi dansa în Viena cu tine

cu o mască ce are

cap de fluviu. Priveşte

ce maluri am, de hiacint!

Lăsa-voi gura pe pulpele tale

sufletul meu în poze şi crini

şi-n undele-obscure-ale mersului tău

iubesc, dragostea mea, dragoste, lasă,

vioară şi groapă, eşarfele valsului.

Cum să-ţi faci vacanţele multe şi ieftine

Dacă e să mă bucur în viaţa aceasta cu adevărat de ceva sunt călătoriile. Am schimbat trenuri, autocare, avioane, feriboturi cât nu au făcut alţii într-o viaţă. Dacă m-ai trezi la 12 noaptea şi mi-ai spune hai să plecăm în alt oraş în 5 minute sunt gata. M-am obişnuit să fie aşa şi nu-mi imaginez viaţa fără 2 ţări noi pe an vizitate. Cele mai frumoase călătorii sunt tocmai cele neaşteptate, neprogramate. Călătoria mea în barcelona, spre exemplu, a fost de fapt o hotărâre luată în glumă pe la 11 seara, iar în câteva ore biletul de avion cumpărat. Când biletele ţi le cumperi cu cardul de pe internet, nicio călătorie nu-i îndeajuns de departe să ajungi la ea. Si cand hostelurile sunt pe internet aranjate in functie de preturi, conditii nu ai cum sa nu-ti gasesti ceva convenabil. Daca e cel mai ieftin nu înseamnă că oferă foarte puţin. În Barcelona spre exemplu eram uimiţi în fiecare dimineaţă de cel mai bun bogat mic dejun pe care l.am avut vreodată într-un hotel. A rămas în mintea noastră mai ceva ca Barcelona.

Momentan am 5 bilete de avion cumpărate pentru călătoriile mele începând din mai, care adunate sigur dau cât un bilet la o cursă cu o firmă care nu e low cost. Aş putea să vă spun în funcţie de ţara în care sunteţi cu ce companii să mergeţi ca să nu daţi bani pe un avion cât trei bilete la un loc. Dacă vă aflaţi într-un oraş pentru câteva zile încercaţi să vedeţi ce alte oraşe puteţi vizita, nu ştiţi niciodată cât de aproape sunt unele oraşe mari. Astfel că din călătoria mea la viena din iunie voi face o a doua călătorie la bratislava pentru că sunt doar 60 de km. Nu e păcat să fii atât de aproape şi să nu ştii?

Ce trebuie să ştiţi despre lowcosturi: dacă vă cumpăraţi biletul cu câteva luni bune vă puteţi găsi bilete de avion şi la 15 euro. Eu mi-am luat bucureşti stuttgart cu 15 euro. Dacă veţi aştepta să vi-l cumpăraţi cu o săptămână înainte pe principiul că nu ştiu ce voi face peste 2 luni se pierde şi bucuria aşteptării călătoriei, bucuria unei decizii luate într-un minut de a pleca, precum şi preţul scăzut.

Dacă veţi dori să staţi într-un hotel chiar în centru şi nu veţi lua în considerare hostelurile, veţi da banii pe o cameră în care ajungeţi doar să dormiţi în loc să vă luaţi suveniruri, dulciuri, bilete de intrare la unele muzee care sunt chiar scumpe (spania e în top, în Londra muzeele sunt gratuite, iar în Paris e bine să vă programaţi călătoria în primul weekend din fiecare lună să aveţi liberă întrarea în muzee).

Alegeţi destinaţii mai diferite decât clasicele capitale. Bineînţeles, după ce le-aţi văzut pe acestea. Vara trecută am făcut la fel o călătorie neprogramată în Istanbul, ţară care nu mă atrage cu nimic, însă am trăit o mare uimire să văd cred unul din cele mai aglomerate şi mai vii oraşe de până acum. E un oraş de mers c prietenii, nu cu familia, asta-i clar. Iar croaziera pe bosfor e ceva extraordinar. O visez şi acum şi o retrăiesc în mica croaziera de jumătate de oră pe feribotul de aici.

Dacă ar fi să-mi mai doresc acum undeva să ajung ar fi New Yorkul şi America de Sud. Dacă ştii ce bilet să-ţi cumperi şi în America poţi ajunge chiar ieftin. O prietena pleacă în Florida şi New York cu 500 de euro dus intors de pe Stuttgart, cu escala in Londra. Deci nu-i tocmai de neatins si o calatorie mai departe de europa.

Ce vă recomand: călătoriţi mult, veţi fi un om cu mult mai bogat, mai bogat decât toate cărţile filmele şi dicţionarele din lume. Treziţi-vă să vedeţi răsăritul în oraşul în care sunteţi, mereu e altul, mâncaţi ce-i bun şi nou în ţara respectivă, faceţi poze cât încape în memoria aparatului, plimbaţi-vă mult şi pe străduţele lăturalnice, bucuraţi-vă de micul dejun de la hotel ca de o masă bogată la un restaurant scump, aduceţi suveniruri după chipul şi apropierea prietenilor.

Săptămâna mea cu Marylin

My week with Marylin-2011, cu 2 nominalizări la Oscar anul acesta, este povestea efectului pe care îl are o femeie precum Marylin Monroe asupra bărbaţilor din jurul ei dar şi a deziluziilor unei femei a cărei frumuseţe nu o ajută în viaţa personală aşa cum se întâmplă pe scenă. În timp ce pentru un actor profesionist prezenţa tinerei actriţe este o luptă între neacceptarea lipsei ei de profesionalism şi dorinţa de se simţi mai tânăr în preajma ei, pentru prea tânărul Colin ea este năucitoare şi, la final, dezamăgitoare.

Suferinţele nenumărate ale lui Marylin, cauzate de factori la fel de neînţeleşi precum firea ei, sunt tratate cu medicamente, alcool, crize de plâns, interiorizare şi, în final, izolare. Atunci când soţul se simte devorat de prezenţa ei, fiind împiedicat să mai scrie, şi alege să se îndepărteze de ea, femeia îşi găseşte alinarea ei de o săptămână în preajma lui Colin în jurul căreia frumuseţea ei gravitează fără vreo scăpare pentru el. Escapada romantică dintre cei 2, nuditatea luată drept fapt divers de Marylin dar uluitoare pentru Colin este acoperită de adevărata imagine a lui Marylin şi anume imaginea ei publică, femeia care pozează în faţa oamenilor din castelul Windsor.

Întrebarea ei De ce toţi care mă iubesc mă părăsesc îşi găseşte răspunsul chiar în cuvinetele ei Toţi cred că sunt Marlyn Monroe şi doar atât. Succesul ei pe ecran, efectul pe care îl are prezenţa ei în mijlocul bărbaţilor este invers proporţional cu fericirea personală şi înţelegerea rostului ei în lume. Toate acestea sunt cumulate şi însemnate de un destin căruia nu i se poate sustrage, fapt dovedit şi de neacceptarea propunerii lui Colin de a renunţa la viaţa de până atunci şi de a începe o altfel de fericire alături de el. Din păcate, filmul şi povestea ei ne arată încă o dată că uneori destinul nu suntem noi.

Viaţa trebuie să însemne mai mult de atât

Maryl Streep nu m-a dezamăgit niciodată în filmele ei, nici nu trebuie să citesc vreo cronică pentru a alege în orice zi un film cu ea. Faptul că l-am ales astăzi este, recunosc, datorită tradiţiei mele de a vedea în fiecare an filmele care au luat Oscarul. Şi da, în The Iron Lady, Meryl Streep îl merită fără ca vreo persoană să conteste, de la interpretarea Doamnei Thatcher în perioada decăderii, nebuniei, singurătăţii şi nostalgiei pentru vremurile ei glorioase, la femeia puternică în fruntea Angliei.

Nu săpa prea mult în trecut, nu ştii ce poţi găsi este sfatul pe care i-l dă soţul-halucinaţie în timp ce Margaret, la bătrâneţe, şi în afara conducerii ţării, priveşte nişte casete video cu copiii ei, a căror mamă nu a fost niciodată cu adevărat. Pentru că, aşa cum o spune în ziua când Denis o cere în căsătorie, viaţa nu înseamnă doar curăţenie, creşterea copiilor, viaţa trebuie să însemne mai mult de atât. Nu vreau să mor spălând o ceaşcă de ceai, spune Margaret la tinereţe, fără însă a-şi putea vedea bătrâneţea când, în prim plan, apare de una singură, neputinciosă, făcând tocmai ceea ce şi-a propus să nu facă niciodată.

Ceea ce nu şi-a dorit să fie ca soţie, o femeie atârnând tăcută la braţul soţului, Margaret nu a fost niciodată. Din păcate, nu i-a fost dat să fie nici la bătrâneţe, odată înlăturată de la putere.

Filmul oferă şi câteva linii despre jocul politic pentru putere, despre imaginea femeii în lumea politică, despre deciziile care se iau la nivel înalt şi care afectează lumea de rând. Poate singura lecţie pe care filmul o poate da în această privinţă se aşează în replica lui Margaret: Dacă pe atunci lumea încerca să facă ceva, acum lumea încearcă să fie cineva. Decăderea, lipsa de valori ar veni din faptul că oamenii nu mai cred, ci doar simt, ei se întreabă doar ce simt, nu şi ce gândesc; doar gândirea se transformă în cuvinte, cuvintele în acţiuni, acţiunile în obişninţă, obişnuinţa în caracter şi caracterul în destin.

Dacă The Telegraph o prezenta drept Femeia care a schimbat faţa istoriei, imaginea care rămâne celui care vizionează filmul este paradoxal a unei ratări personale şi a unei singurătăţi care nu poate duce decât la nebunie.

The Artist. Arta mea a murit. Trăiască Arta!

Atunci când artistul iese din sine dar nu prin rolul său, ci printr-o chestionare a identităţii, atunci când clasicul, sinonim cu Arta în sine, rămâne la uşa sălii în care un public aplaudă contemporanul, lumea capătă sonoritate doar în visul celui care, treaz fiind, nu îşi mai găseşte locul de joacă.
Atunci când locul de pe ecran, de pe afiş, din calendar îţi este ocupat de un nume tânăr pentru care publicul îţi întoarce aplauzele, singura cale de a rămâne în joc este să faci jocul celor tineri.
Lentoarea penei în cădere, zgomotul răsuflării celorlalţi, foşnetul obiectelor te fac să îţi auzi tăcerea şi efortul de a spune. Verbalizarea în acest film mut este de fapt sinonimă cu puterea, capacitatea de a mai avea ceva de spus în Arta de astăzi, de a mai fi o voce pe scenă.
Tânăra care dintr-o întâmplare fericită îşi începe drumul spre celebritate este, fără doar şi poate, imaginea Artei contemporane care se naşte prin Arta veche. Totul este continuitate, şi nu ruptură. Arderea simbolică a rolelor de film, încercarea de sinucidere a actorului sunt de fapt forme avangardiste de a nega orice continuitate. Dansul final, lăsând în plan secund formarea cuplului, este de fapt acceptarea şi asimilarea unei perioade artistice de către cealaltă.
Cât despre câine, el este din nou, cel care, prin bunătate şi prietenie necondiţionată, îşi salvează stăpânul, şi prin el o epocă de film.

PS. Pe pagina de facebook a The Artist era postata o intrebare Care a fost scena din film care v-a plăcut cel mai mult. Sunt peste 700 de raspunsuri. Facand o statistică, s-ar situa in topul preferintelor scena încercării de sinucidere si imaginea Bang pe ecran; ar urma momentul îndrăgostirii în filmarea de început a dansului-e într-adevăr foarte frumoasă, urmează visul, momentul când îşi vinde totul din casă, scena în care ea atinge sacoul lui şi îşi imaginează că mâna ei în sacou este a lui.

Nu irosiţi filmul pe un laptop acasă. E un film de văzut la cinema!

Diferenţe culturale amuzante

Dacă am învăţat ceva din statul în afara ţării ar fi câteva reguli primare de relaţionare cu un occidental:

Pe un occidental nu-l vei întreba niciodată cât câştigă, nu te vei plânge de bani, de fapt subiectul acesta cam iese din discuţie. În România ştim prea bine că toată lumea vorbeşte de bani, mai ales de banii care lipsesc decât care sunt.

Dacă un prieten vestic va vrea să vă vedeţi la prânz, luaţi cuvintele în sensul lor de bază, prin urmare nu vă aşteptaţi la o întâlnire în parc sau la o discuţie pe fugă. Nu, occidentalul va vrea chiar să ia prânzul care, bineînţeles, va fi urmat de o cafea în alt loc decât cel în care aţi mâncat. Dacă veţi merge într-o călătorie cu un vestic nu vă aşteptatţi să mâncaţi fast-food pentru a economisi. Nu, acesta va vrea să mănânce în localuri cu mâncare tradiţională, în fiecare zi în alt loc, preţul fiind cam al doilea sau al treilea motiv de alegere a locului. Am trăit-o pe pielea mea într-o excursie de o săptămână în Valencia şi Madrid într-un grup de studenţi germani. Nevoită de minoritatea în care mă aflam, am gustat şi băut din toate felurile tradiţionale spaniole. Şi da, e tare bine când nu te mai uiţi la bani într-o vacanţă.

Nu vă aşteptaţi într-o ţară străină să înţelegeţi tot ce scrie într-un meniu la restaurant. Zilele trecute am fost la prânz cu profesorul de doctorat de aici şi singurele mele griji nu erau discuţiile serioase despre teză, ştiinţă, conferinţe, ci despre ce-mi voi comanda eu la vederea unui meniu din care nu voi înţelege nimic. Eram dispusă să mănânc oricum orice indiferent de consistenţa sau culoarea prânzului meu. Prietena mea cea mai bună, aflată la restaurant cu un german, se vede în dificultatea de a-i traduce acestuia coaste de porc, care apăreau în meniu drept scărişoare. Varianta ei, Little stairs, a mers de minune, nu credeţi?

Încercaţi să treceţi cu vederea faptul că vesticul îşi ştie bine locul în Europa iar simţul naţionalităţii este la fel de dezvoltat ca ţara din care provine. Acum ceva vreme am luat prânzul cu 2 doctorande, una din Germania şi una din Spania. Eu le povesteam despre păţania mea cu cheia uitată în casă, uşa blocată, o noapte fără casă până la găsirea a doua zi a administratorului. Prietena din Spania empatiza cu mine, fiind şi ea, ca şi mine, o străină în Germania, şi spunea că nu este firesc ca seara să nu-ţi mai poţi recupera cheia fără administrator. Germanca a intervenit în apărarea ţării sale spunându-i scurt: Voi în Spania nici măcar administrator nu aveţi. Eu, din România, ieşisem din discuţie, evident...

Acum câteva luni mă aflam la o masă cu aceeaşi prietenă din Spania, un român şi o studentă din America de Sud, Columbia parcă. Vreo 3 ore m-am simţit mai ceva ca în Marimar, având în faţă derularea unor cuvinte şi a unor gesturi pentru care Germania e clar Ţara Făgăduinţei în privinţa distanţei politicoase dintre oameni.

Nu demult eram într-o gară în Germania şi încercam cu greu să-mi urc trolerul pe nişte scări. La un moment dat din spate cineva îmi prinde trolerul fără să-mi spună nimic şi urcă rapid cu el scările. Aflându-mă în Germania nu am tresărit că rămân fără el cum aş fi făcut acasă. Domnul cu pricina mi-a lăsat trolerul la capătul scărilor şi mi-a făcut din mână în semn de cu plăcere.

Ultimul exemplu e din experienţa altcuiva, aflat la Tokyo, într-o zi ploioasă. Adăpostindu-se lângă un bloc de ploaie până la venirea autobuzului, cineva din bloc iese şi îi întinde o umbrelă să o ia cu el. Persoana în cauză se întreabă pe blog: În România ţi-ar dărui cineva o umbrelă pe timp de ploaie, o persoană necunoscută?

Oameni care ştiu să vadă viaţa

Cu cât dormi mai puţin, cu cât ai mai multe activităţi în afară de serviciu sau de studiile principale eşti mai bogat. Vezi altfel lumea, te vezi pe tine altfel, ştii şi poţi să dai mai departe copiilor tăi sau ai altora din ce eşti tu. Viaţa care se rezumă la serviciu, acasă şi poate o carte uneori nu îţi va arăta niciodată cine eşti cu adevărat, ce poţi să faci bine sau nu, care îţi sunt limitele, ce nu ştii încă şi ar trebui să înveţi. Viaţa fără o hartă în mână din când în când, fără un dicţionar de buzunar, fără schimbări de trenuri şi avioane, şi uneori chiar de case nu poate să fie decât simplă, dar niciodată cu adevărat vie. Aţi fost vreodată atenţi în conversaţiile cu oameni care au hobby-uri diverse, care călătoresc mult, care sunt pasionaţi de filme, care sunt spontani cât de multe pot să vă spună faţă de cineva care doar verbalizează o zi de muncă? Aţi observat vreodată cu câtă voioşie vorbesc oamenii de pasiunile lor, cei care fac fotografii, care fac bijuterii hand-made, care cântă chiar şi la karaoke? Cum ar fi viaţa lor fără astfel de momente de intensitate?

Nu cred că viaţa poate fi tristă, nici măcar în România. Nu îţi trebuie bani să fii un om viu, vesel. Dacă nu îţi permiţi un abonament de fitness, oricând poţi alerga pe o alee în parc, dacă nu ai un aparat profesionist de făcut fotografii le poţi face oricum, pentru că nimeni nu îţi cere să fii profesionist în pasiunea ta, dacă nu ai bani de un bilet de avion oricând poţi găsi un loc, o stradă, o cafenea în oraşul tău în care nu ai fost niciodată. Oricând poţi alege să faci altfel, chiar dacă uneori e mai simplu la fel.

Începeţi cu a vă întreba ce fac eu duminică altfel decât am făcut săptămâna aceasta? Ce loc nou pot eu să văd? Cât de fericiţi i-aş face pe cei de lângă mine, prieteni, soţ, copii dacă i-aş surpinde cu o mică drumeţie neaşteptată? Bucuriile cele mai simple sunt cele mai mari. Pentru că bucuriile mari nu depind de noi în mare măsură şi sunt, de cele mai multe ori, tare complicate.

Când bătrâneţea e tinerească

Dacă e să răspund rapid la întrebarea ce găsesc diferit într-o ţară vestică faţă de România fără să stau pe gânduri aş spune statutul bătrânilor. Vechea vorbă românească Îi caută moartea şi ei nu sunt acasă se potriveşte mai mult decât bine aici, dar cu o semnificaţie diferită de la cer la pământ. Bătrânul german sau englez pare a-şi începe o cu totul altă existenţă odată ce iese la pensie, odată ce copiii sunt la casa lor iar nepoţii pe la şcoli înalte. Într-o după-amiază oarecare din timpul săptămânii, dacă ai timp să ieşi la plimbare vei vedea pe străzi cupluri de bătrâni care par a-şi trăi o a doua tinereţe, dar aceeaşi dragoste, sorindu-se la terasele micuţe, cu un pahar de vin sau c o cană de cafea. Nimic nu pare a le disturba liniştea câştigată după zeci de ani la un loc de muncă. Seninătatea cu care te privesc tânăr fiind, amabilitatea cu care îţi răspund în cazul în care te simt rătăcit printre ei, râsul pe care îl auzi de la masa lor te fac să-ţi fie frică mai puţin de bătrâneţe. Cu rucsacul în spate, adidaşi comozi în picioare, sau din contră, cu haine elegante şi cu ţinute tinereşti încât pe unele doamne doar culoarea părului şi ridurile le trădează că nu mai au 30 de ani, aceştia îşi încep periplul prin cele mai frumoase oraşe ale Europei. Pentru că merită şi, mai mult, pensia şi economiile de o viaţă le permit. Pe la ora 13 aceştia iau prânzul în localurile în care tânăr fiind nu poposeşti prea des, dorind să mai economiseşti, cine ştie, poate pentru o bătrâneţe atât de senină. Aproape fiecare cuplu are câte un câine care se bucură de noul ritm de viaţă al stăpânilor şi nu de puţine ori vezi animalele în cele mai cochete hăinuţe în cazul în care condiţiile meteo o cer.

Şi cel mai sănătos lucru la care i-a adus bătrâneţea este înţelepciunea pe care puţini tineri o au, aceea de a se bucura de lucrurile mici ale vieţii: de o amiază cu o cafea caldă în faţă, de o plimbare pe malul lacului la apus, de o călătorie în oraşele mici, istorice ale Europei, de bunul simţ de a nu face nimic cu un rost.

Mai este vreme?

Şi într-adevăr, are sa mai fie vreme
Şi pentru fumul gălbui şerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecându-şi iar spinarea de fereşti;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ţi compui faţa să faci faţă feţelor pe care le întâlneşti;
Mai este vreme să ucizi şi să creezi,
Vreme pentru lucrările şi zilele acestor mâini
Care-ţi ridică şi-ţi aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine şi vreme pentru mine,
Şi vreme pentru o sută de viziuni şi de revizii.

(din T.S. Eliot opere poetice 1909-1962)