Mă întreb acum la început de septembrie câţi dintre ei au mai rezistat?
Câţi îşi asumă în continuare trezitul la 5 dimineaţa să prindă un autobuz spre
o navetă pe care, culmea, nu şi-o permit? Ce-i face, chiar şi pe cei mai
norocoşi care au prins nişte ore în oraş, la un liceu oarecare, să accepte să
fie unul dintre, să facă un voluntariat acceptat la locul de muncă?
Traininguri, workshopuri, călătorii de serviciu sunt doar în temele elevilor
lor care din când în când, în nişte proiecte la clasă, se joacă de-a adulţii.
Câţi dintre colegii mei de facultate, puţini de altfel, îşi mai asumă şi în
acest an ce noi, ceilalţi, am hotărât să punem deoparte cel puţin până când ne
vom demonstra că se poate şi altfel.. Câţi oare mai au puterea psihică să fie
pe lângă profesori consilieri familiali, agenţi de poliţie la clasă, psihologi
şi chiar părinţi ai unor elevi pentru care încurcate sunt căile ştiinţei, dar
mai ales ale adolescenţei. Îi număr pe degete pe colegii mei rămaşi în sistem
şi mă bucur pentru cei care au conştientizat că Facultatea de Litere îţi oferă
nişte atuuri cu care poţi cîştiga un alt loc de muncă: conştiinciozitatea
orelor la un birou, atenţia, creativitatea, măcar o limbă străină învăţată. Câţi
dintre ei ştiu că poţi să fii şi jurnalist, şi editor de carte, şi om de
publicitate într-o companie, traducător pentru o multinaţională sau pur şi
simplu un funcţionar de la 9 la 6? (Discuţia evident îi elimină pe profesorii
din altă generaţie, aşezaţi la colegii bune şi care vor fi, cred eu, printre
ultimii foşti studenţi eminenţi care au rămas în sistem).
Câte unul dintre foştii mei colegi se pierde în fiecare an, chiar şi dintre
cei mai convinşi că ei singuri pot schimba sistemul; din păcate sistemul îi
schimbă pe ei în loc să şi-i asume şi să-i motiveze. Deseori îi întâlneşti pe
stradă şi-i recunoşti după dezamăgirea pe care o au pentru că fiecare dintre ei
ştie că putea să aibă un început mai bun. Încă un an şi atât e fraza pe care
ţi-o spune orice tânăr intrat acum în sistemul de învăţământ. Însă din
comoditate, din nenoroc, din lipsa puterii de a o lua de la capăt, fiecare an
pentru el va fi ultimul. Am scris destul de mult despre sistemele occidentale
de învăţământ, despre stututul profesorului în afară încât ceea ce se întâmplă
la noi e doar un joc de-a şcoala; dacă eşti la un liceu de prestigiu eşti un
norocos pentru că nu trebuie să-ţi faci griji că jocul tău sau al lor va cădea
în joacă, fiindcă elevii cu aptitudini te obligă şi pe tine să le ţii pasul. Zilele
acestea îmi spunea un profesor din anglia că debutanţilor li se oferă programe
de integrare printre ceilalţi profesori, excursii plătite evident de şcoală
pentru a cunoaşte personalul şcolii; ca debutant în România nu ţi se dau decât
cele mai slabe clase din şcoală pentru a ţi se sublinia că eşti ultimul venit,
cel mai tânăr şi, în consecinţă, cel mai puţin capabil (culmea, tocmai cei care
vin din facultate, de sub urmele examenlor şi ale orelor petrecute în
bibliotecă, au cunoştinţele care se pierd atât de uşor după câţiva ani).
În fine, ceea ce e şi mai amuzant în toată povestea noastră (pentru că
într-un fel a fost o perioadă şi a mea) este că toţi rămân pentru a-şi da
definitavul ca apoi să plece. E ca şi cum ai da muzica mai încet şi apoi ai
închide-o de tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu