Django Unchained, 2012

Nominalizat la Globurile de Aur pentru cel mai bun scenariu (Quentin Tarantino) si cel mai bun actor într-un rol secundar (Christoph Waltz), Django dezlănţuit este un film care rulează cu sălile pline.
Am fost şi eu să-l văd aseară, nu pentru popularitatea sa în discuţiile cinefililor, ci pentru premiile sale. Dacă vi-l recomand? Da şi nu. Vi-l recomand pentru multitudinea de stări contrarii pe care vi le creează filmul: de la mila pentru soarta sclavilor (unele imagini sunt foarte puternice), la buna-dispoziţie şi umor date de multele scene parodice, la optimismul dat de libertatea lui Django, nu fără rost numit Freeman. Nu vi-l recomand pentru scenele de western (mie una mi s-au părut toate a fi parodiate, unele cu succes), cu secvenţe de violenţă prezentate mult prea puternic, cu focuri de armă care aveau efectul unor grenade mai degrabă, şi cu parodia dusă parcă prea la extrem. Finalul cel puţin anulează tot optimismul în soarta mai bună a negrilor, face din eroul de western un personaj hazliu cu vestă aurită şi ochelari de soare, iar salvarea fetei sclave e dusă într-o romanţă destul de slabă de film american. Ca să nu mai spun de coloana sonoră pe care aş situa-o în zona parodiei din nou.
Însă per total filmul nu plictiseşte, te ţine atent chiar dacă spre final este destul de diluată acţiunea şi , într-adevăr, scenariul şi-a primit onest premiul.

Radu Gabrea, Evrei de vânzare

Cel mai nou film documentar al regizorului român, Radu Gabrea, s-a lansat aseară. A fost interesant să văd, printre spectatori, oameni de alte naţionalităţi, în dreapta mea era un cuplu de germani, iar în stânga o familie cu copii care vorbeau franceza.
Din nou un film emoţionant care te învaţă că oricât ai şti despre istoria ţării în care ai trăit niciodată nu e de ajuns, şi, mai mult, că întotdeauna a fost mai rău decât ai crezut. Povestea târgului de evrei, emigranţi la vedere, vânduţi, de fapt, pe bani sau pe produse, altor state.
Un film care merită văzut şi care, la final, face inutilă orice problematizare.

Life of Pi, 2012

Acum aproximativ o lună am văzut documentarul Ashes and snow, cu imagini foarte frumoase, însă care necesită o anumită stare să-l poţi vedea, fiind un documentar de artă. Ideea fiind, şcolăreşte, comuniunea om-natură, am avut, din nou, dubii în ceea ce priveşte, de data aceasta, filmul Life of Pi.
Există câteva motive pentru care vă recomand să-l vedeţi la cinema, pentru că acasă, pe un laptop, s-ar pierde mult din el. E, fără doar şi poate, şi o poveste pentru părinţi şi copii deopotrivă. Sfaturile înţelepte pe care le dă tatăl fiului, de la găsirea drumului în credinţă prin raţiune la relaţia pe care oamenii o pot avea cu animalele, niciodată de prietenie reală. Odată cu naufragiul navei, Pi trăieşte în paralel două poveşti pe care le va da mai departe după ce este salvat.Cea de-a doua poveste, în care supravieţuieşte alături de Richard Parker, tigrul copilăriei sale, îl face să trăiască zi de zi învăţăturile tatălui său. Dar să supravieţuiască. Căutătorul de poveşti, căruia îi este dat să asculte povestea lui Pi ajuns acum la maturitate, are libertatea să aleagă din cele două poveşti paralele, cea a naufragiului alături de mamă, de bucătar şi de un "hindus fericit" sau de o zebră, un urangutan şi un tigru bengalez. Care este povestea reală, care este finalul adevărat ajung să intereseze mai puţin în spatele unei aventuri cu imagini atât de frumoase din nopţile cu meduze, cu balene sau cu furtuni pe mare. Dar şi cu scene emoţionante ale copilului care priveşte neputincios moartea familiei în naufragiu şi a singurătăţii în mijlocul pustiului marin.

Voi ce iubiţi?

Uitându-mă la fotografiile unui proiect fotografic Tu ce iubeşti? m-am gândit şi eu care ar fi lista mea pe care aş fotografia-o.

Pe locul 1 ar fi călătoriile. În altă viaţă sigur am fost vreun melc cu casa în spate; ştiu doar că m-aş muta într-un aeroport şi în loc să iau un autobuz spre serviciu, aş lua un avion în fiecare zi spre altă ţară. Mă uit pe fotografiile celor care călătoresc în America de Sud, în ţări din Asia sau din Africa şi mă gândesc cum să ajung şi eu în toate acele locuri altfel decât Europa cea de toate zilele.

Pe locul 2 dar şi The one ar fi pisicile. Nu ştiu dacă există cineva pe lumea aceasta care mă cunoaşte şi să nu-mi fi dăruit ceva cu o pisică: de la căni, la brelocuri, la jeleuri, cercei şi alte asemenea. Ştiu doar că dacă vreodată voi avea destui bani aş face un adăpost de animale exact ca în Anglia, RSPCA, sigur aţi văzut la National Geographic. Eu am vizitat unul în Anglia şi de atunci mă gândesc ce înseamnă grija pentru animalele găsite, voluntariatul-să le ajuţi să-şi găsească o casă.

Îmi mai place şi singurătatea uneori, ca oricărui taur veritabil. Zilele cu mine, cu filmele pe care îmi place să le văd, cu dimineţile lungite în pat, cu to do list-urile mele. Cu întrebările mele, cu deciziile care simt că uneori trag de mine, cu gândul la alte locuri şi alte timpuri din viaţa mea.

Iubeam la fel de mult călătoriile cu feribotul peste lacul Konstanz la Mersburg. Cum se vedeau Alpii în zilele senine, plimbările printre viile din Mersburg, terasele de pe malul lacului. Mi-e dor de Konstanz ca de-o persoană uneori şi îmi zic mereu că unele locuri îţi sunt date în viaţă ca unii oameni pe care nu îi cauţi, nu oboseşti să-i cunoşti, ci doar îi întâlneşti.

Şi câte nu or mai fi: să aud ploaia cum cade în streaşina casei la bunici, prima ninsoare, tenisul, zilele senine de toamnă, patiseriile din germania, aerul cald de octombrie din spania, şi macii.

Într-un cuvânt despre timp

Cu cât ne plimbăm mai mult cu atât iarna creşte în iarba de sub zăpadă. Cu cât învăţăm mai multe cuvinte cu atât ne învăţăm în tăcere. cu cât ne cunoaştem mai bine cu atât cunoaştem departele în aproape. cu cât mergem înspre păşim mai înalt şi mai sigur. cu cât visăm călătorii ne întoarcem acasă mai plini, mai vii. mai noi nicicum mai vechi mai azi şi mai ales mai mult mâine.