Nominalizat la Globurile de Aur pentru cel mai bun scenariu (Quentin Tarantino) si cel mai bun actor într-un rol secundar (Christoph Waltz), Django dezlănţuit este un film care rulează cu sălile pline.
Am fost şi eu să-l văd aseară, nu pentru popularitatea sa în discuţiile cinefililor, ci pentru premiile sale. Dacă vi-l recomand? Da şi nu. Vi-l recomand pentru multitudinea de stări contrarii pe care vi le creează filmul: de la mila pentru soarta sclavilor (unele imagini sunt foarte puternice), la buna-dispoziţie şi umor date de multele scene parodice, la optimismul dat de libertatea lui Django, nu fără rost numit Freeman. Nu vi-l recomand pentru scenele de western (mie una mi s-au părut toate a fi parodiate, unele cu succes), cu secvenţe de violenţă prezentate mult prea puternic, cu focuri de armă care aveau efectul unor grenade mai degrabă, şi cu parodia dusă parcă prea la extrem. Finalul cel puţin anulează tot optimismul în soarta mai bună a negrilor, face din eroul de western un personaj hazliu cu vestă aurită şi ochelari de soare, iar salvarea fetei sclave e dusă într-o romanţă destul de slabă de film american. Ca să nu mai spun de coloana sonoră pe care aş situa-o în zona parodiei din nou.
Însă per total filmul nu plictiseşte, te ţine atent chiar dacă spre final este destul de diluată acţiunea şi , într-adevăr, scenariul şi-a primit onest premiul.
A imbatranit Tarantino, mie mi s-a parut chiar banal.
RăspundețiȘtergere