Dacă aţi văzut filmul El laberinto del fauno şi v-a plăcut, cu siguranţă veţi vrea să vedeţi, într-o anumită măsură, şi filmul Mama, produs de acelaşi Guillermo del Toro. Chiar dacă filmul recent apărut scade în fantezie şi în emoţia pe care ne-o trezeşte faţă de El laberinto del fauno, nu dezamăgeşte şi nici nu ne sperie pe cât ne-am aştepta (fiind încadrat ca horror).
Dacă ar fi să mă opresc asupra psihologiei din film, pe care o caut de fiecare dată, m-aş aşeza în interpretarea dragostei materne, sub cele două forme curios puse în cadru de filmul Mama. Mai mult, dezvoltarea copiilor în mediul sălbatic şi păstrarea, pe de altă parte, a deprinderilor umane prin cele două surori, Victoria şi Lilly. Cele două tipuri de mame puse în antiteză, mama de nevoie, dezinhibată şi nonconformistă, cuprinsă, fără voie şi iremediabil de instinctul matern, şi sufletul de mamă care nu îşi găseşte liniştea după sinucidere, aduc în discuţie limita până la care apartenenţa, instinctul, legătura nu numaidecât de sânge se creează între copii şi părinţi. O foarte frumoasă metaforă, poate nu atât de pregnantă ca efectele onirice sau pentru a reda creatura insolită, se regăseşte în perechea de ochelari a fetiţei: ceea ce nu vede până să fie salvată din mâinile creaturii şi ceea ce poate vedea cu ochii larg deschişi. De cealaltă parte, inocenţa lui Lilly, sora cea mică, aflată în incapacitatea de a distinge umanul de insolit, binele de căderea într-o lume căreia nu-i aparţine.
O poveste frumoasă de seară în care, din păcate, binele nu învinge la final decât pe jumătate de vreme ce fiecare din cele două mame îşi recuperează, legitim sau nu, copilul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu