De ceva vreme urmăresc toate filmele româneşti care apar în cinematografe şi, de fiecare dată, mă uit în sală, la premiere, dacă reuşesc să ajung, câţi dintre români sunt interesaţi de filmele româneşti. Ieri puteai să vezi chiar statueta Ursul de Aur. Din păcate însă, nu era nici coadă, nici lume care să pună în pericol siguranţa statuetei pe coridoarele unui mall. Era de una singură, stingheră, de altfel, ca mai tot ce-i cultural tocmai într-un mall şi tocmai în mijlocul unui concert live.
Până una alta, sala nu s-a umplut aşa cum mă aşteptam, iar pe fundal, atunci când filmul nu presupunea o muzică de fundal sau un schimb de replici, puteai auzi cântecele unui Connecter si co.
Dacă e să mergeţi la film, după ce veţi fi citit câteva cronici, cum am făcut eu, nu vă aşteptaţi la o relaţie tensionată mamă-fiu, la un schimb de replici continuu sau la evenimente neaşteptate. Totul este redus (şi redat foarte bine de actori) la imaginea aproape inexpresivă a unei mame, naivă în ochii celorlalţi, dar care rezolvă, în felul ei, şi cu o răceală aparentă, problemele fiului. De cealaltă parte, psihologia fiului este redusă în câteva replici dure spuse părinţilor şi scoasă la suprafaţă, abia la final, într-o scenă mută filmată în oglinda retrovizoare a maşinii.
Nici filmul acesta nu scapă de câteva realităţi tipic româneşti, mituirea autorităţilor, abuzul de putere, posibilitatea de a face bani oricum când simţi că de tine depinde libertatea unui om. Întâlnirea dintre mamă şi martor în mall arată foarte bine până unde se coboară omul să câştige câţiva lei în plus.
Şi acest film se termină brusc sau poate în punctul în care fiecare spune totul fără să trebuiască să spună nimic. Prezenţa fiului la casa părinţilor care îşi priveghesc copilul, mama care pune în cuvinte imaginea idilică a unui fiu pe care nu îl are e, de fapt, o comunicare internă, pe care şi-o doresc ambii, însă la care nu ajung verbalizat niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu