Să te îmbolnăveşti din prea mult orgoliu

Niciodată să nu spui niciodată, o afirmaţie al cărei adevăr îl trăiesc, sau mai degrabă îl ispăşesc, de câteva zile bune. De fapt rele. Se pare că am verbalizat prea mult, din acelaşi orgoliu bolnav şi el acum, ca toate ale mele, că trupul meu este mult prea puternic pentru orice tip de răceala, gripă, virus. Ba mai mult, acelaşi orgoliu m-a făcut să verbalizez cum că nici nu m-ar prinde vreun intrus din cele enumerate mai sus. Şi iată-mă deci de câteva zile cu orgoliul în pat, noi doi şi singurătatea. Mi-am zis întotdeauna că în boală şi în moarte omul este mereu singur. Nu are cum să fie altfel. Zilele acestea însă mi-am retras şi aceste cuvinte, dintr-o singurătate care m-a îmbolnăvit şi mai mult. Atunci când picioarele nu îţi mai susţin cu încredere greutatea trupului, când vocea ta este parcă a altuia, când îţi simţi o greutate interioară care apasă şi tot apasă răceală s-ar cheama. Aşa se spune în popor şi iată că experimentez ceva nou în existenţa mea. Nu-i tocmai îmbucurător că de 3 zile ma uit la toate serialele posibile, că revăd filme văzute de 4 ori până acum şi, mai mult, că nu mi.am tras jaluzele de la geamuri de tot atâtea zile. Am realizat astăzi două adevăruri general valabile: singurătatea nu ţi-o vei chestiona niciodată în clipele de bucurie, de orgoliu pozitiv al vieţii, ci tocmai în cele de decădere. Pentru că, la urma urmei, aceasta ar fi boala pentru mine, de vreme ce nicio parte a corpului meu nu funcţionează la parametri normali. Iar atunci când nu îţi deschide nimeni uşa, nu îţi descoperă geamul de jaluzele, nu îţi face acel ceai tradiţional pentru răceala, singurătate se cheamă, şi nu altceva. Un al doilea adevăr este că boala te face, cel puţin pe mine m-a determinat, să îţi reevaluezi anumite parcursuri alese până acum. Cum mintea nu poate duce un gând mai evoluat până la capăt, ajungi să te întorci tot către tine. Pentru că în astfel de momente ajungi un om foarte simplu, din cel complicat sănătos care erai. Şi ajungi să te interoghezi. În cele din urmă, boala amestecată cu o conştientizare acută a singurătăţii şi cu interogaţie a sinelui nu poate duce decât într-un singur loc. În pat!

A fi într-o fereastră luând vorba din gând

Limitele lumii mele sunt limitele limbajului meu, spune Wittgenstein. Unii mai puţini cunoscuţi dar recunoscuţi îmi spun deseori că respir cuvinte într-atât încât jocul uneori depăşeşte limita. Limita lumii mele prin urmare, sau poate a celor pentru care cuvintele sunt doar sunete. Dacă putem spune a fi într-o ureche sau a fi într-un gând de ce nu am putea crede că aceeaşi valoare de adevăr o poate avea a fi într-o fereastră sau a-mi lua vorba din gând şi nu din gură. Ce-i drept ai nevoie de un partener de dialog care să intre în cuvântul tău, să-l accepte odată cu tine. Pentru că altfel nu are niciun rost să te risipeşti în cuvânt atâta vreme cât ceea ce spui nu este primit cum se cuvine. Pot spune iată că sar de pe gând pe cuvânt fără să poetizez, pot comunica de asemenea cu jumătăţi de cuvânt aşa cum spunem că facem lucrurile cu jumătate de măsură. Cred că am dreptul să dorm în cuvânt, să tac în cuvânt, să deschid fereastra cuvântului, să-mi şterg cuvântul precum geamul, să-l gătesc, să-l mănânc, să-l pedepsesc, să-i interzic jocul, să fac să răsară cuvântul ca o lună. Aş putea cred să-mi rup din cuvânt pentru a da şi altora mai săraci în cuvinte, să-mi pun cuvântul în papuci de Moş Nicolae, să-mi agăţ cuvântul în brad, să-l călătoresc în limbi şi ţări străine, să-l înghit, să-l plâng, să-l îngrop şi apoi să-l pomenesc din când în gând. Lumea cuvântului meu este de la o vreme lumea ferestrei mele în care îmi pot desena cuvântul ca un rest de zi lunatică. Este cuvântul care s-a recunoscut şi de preabucurie îşi depăşeşte lumea preatârzie. Este cuvântul verde care se face roşu, este cuvântul care se dezbracă pentru umărul drept, este cuvântul care sare, cuvântul nisipos, cuvândul cerdac, cuvântul-nume care se caută. Lumea mea este de la un timp cea a cuvintelor fereastră, niciodată închise, aproape totdeauna. În cele din urmă, este loc sub cuvânt pentru toţi. Nu şi sub soare.

Adevăr sau provocare?

Este jocul în care Julien şi Sophie s-au cunoscut. De fapt s-au întâlnit într-o întrebare în care au crescut. Între ei, o cutie rotundă care ascundea regula jocului lor simplu şi cuvântul dintre ei.
"Jeux d'enfants" (2003) pare la un nivel de suprafaţă o comedie romantică în care sunt prinşi doi copii a căror suflete s-au lipit în copilărie şi mai apoi desprinderea a fost imposibilă. Pentru cei care înţeleg ce înseamnă prietenia absolută, filmul francez este o derulare de instantanee care apasă prin adevărul a ceea ce poate să fie, în această viaţă, o apropiere omenească. Fetiţa care se ascunde sub mese la nunţile rudelor, care, respectând provocarea, creează dezordine, nelinişte în lumea adulţilor, devine în câţiva ani buni o femeie frumoasă, imprevizibilă însă. Spiritul ludic, sub care Julien şi Sophie îşi continuă copilăria maturi fiind, ascunde de fapt ceremonialul întâlnirii lor. Cei doi par a se rata tocmai pentru că, la întrebarea Adevăr sau provocare, nu au curajul să aleagă niciodată adevărul. Provocările devin mai târziu, din ghiduşii hazlii, pedepse care să-i pună în dificultate în public, acte de suferinţă reciprocă. Din zece în zece ani cei doi promit să se întâlnească. Aşteptarea nu este decât un şir întreg de relaţii ratate, în care scopul este împlinirea anilor. Ziua întâlnirii stă sub semnul aceluiaşi joc, în care cei doi se pun din nou în dificultate, simulează accidente grave, tocmai pentru a se face, din preaplinul sufletesc, să sufere.După încă zece ani, filmul prezintă imaginea ireală a celor doi care se lasă îngropaţi de vii în ciment tocmai pentru a se feri pentru totdeauna de posibilitatea unui nou joc care să-i îndepărteze. Şi totuşi, în ultima secvenţă a filmului, Julien şi Sophie, acum la vârsta bătrăneţii, trăiesc ce şi-au refuzat toată viaţă. Se ţin de mână pe un şezlong şi se recunosc. În cele din urmă, poate aceasta este şi cheia în care se citeşte o astfel de întâlnire. Pe de o parte, odată ce doi oameni s-au întâlnit unul în altul, desprinderea nu se mai poate întâmpla în ciuda oricăror circumstanţe, drumuri. Pe de altă parte, jocul este o altă formă de a spune adevărul pe care niciunul nu îl recunoaşte, dar îl ştie, îl simte.

Despre întâlnirile în care rămâi

Se spune că fiecare om pe care îl intâlneşti în viaţă îţi rămâne în minte printr-un detaliu, un gest, un semn distinctiv. La fel cum un scriitor spunea că nu trebuie să-ţi placă femeia în complexitatea ei, ci poţi să iubeşti o femeia doar pentru că îţi place glezna ei spre exemplu. Eu aş spune mai degrabă că preţuieşti un om în complexitatea lui, dar ani mai târziu îţi reaminteşti doar glezna.
Eu îmi voi aminti dintr-o întâlnire o pereche de papuci de piele întoarsă foarte curaţi peste care cădeau nişte blugi negri. Îmi voi aminti totodată din această întâlnire o faţă blândă, cu un zâmbet cald, o privire de după ochelari dintr-o mulţime adunată la o întrunire la Casa Dosoftei. Ultima parte a întâlnirii noastre a fost la raionul de jucării într-un complex comercial. Ştiu că ne-a întrebat dacă am luat casa pe care o doream. Casa pe care mi-a dăruit-o fără să ştie stă acum pe pervaz şi priveghează o amintire. Din întâlnirea aceasta îmi va rămâne în acelaşi timp un nume adunat pe-o carte. Şi astăzi i-am citit numele pe albumul nostru şi am înţeles că el este cel care acum adăposteşte o viaţă, şi nu trupul. Atunci când omul ne părăseşte, sufletul său se ascunde în nume rostite în pomenire, în case dăruite cu uşi deschise, ]n fotografii tăcute. Atâta timp când omul viu pomeneşte omul plecat dintre noi sufletul său sălăşluieşte şi se bucură. Întâlnirile scurte în viaţă sunt puternice tocmai prin partea din om pe care ţi-o lasă. Eu am rămas cu o pereche de papuci şi cu o casă. Şi în felul acesta şi omul a rămas, plecat fiind în călătoria cea mare.

http://www.youtube.com/watch?v=t6nrr-RX4JA&NR=1

http://natgeotv.com/ro/animale-sclipitoare/despre