Toto nu a fost un câine. Pentru cei care l-au cunoscut și l-au ciufulit și l-au tras de urechile lui crețe Toto a fost mai vesel și mai prietenos decât mulți dintre oamenii care ne înconjoară. Câinele cu blana pe bigudiuri părea să nu știe ce-nseamnă viața de câine, pentru că seară sau zi el te întâmpina la ușă cu o bucurie pe care cu greu o domoleai. Toto nu judeca omul niciodată, nu mirosea de două ori înainte de a-ți sări pe picioare. Toto a fost câinele cu inima cât un purice de pisică doar atunci când făcea câte o năzbâtie prin casă și, așa cum mi-l amintesc eu, se ascundea în spatele ușii din baie. Când vina era departe de el, inima lui creștea cât altele în ani buni. Toto a fost câinele care a capitulat în fața luptei câinești-pisicești și, înțelept din fire, a lăsat de la el locul din casă unde dunga de soare era mai caldă sau locul mai moale motanilor pe care i-a întâlnit. Toto a fost nostalgicul care a văzut viața cu ochii lui negri în fereastra unui apartament de la etajul 5. Și pentru că viața l-a răsplătit pentru generozitatea sa de câine, Toto s-a mutat la curte unde, ca orice bătrân înțelept, s-a odihnit liniștit. Toto, în cele din urmă, nu a fost, ci este undeva mai sus de etajul 5 de unde are grijă de câțiva pisoi care s-au născut prea târziu ca să-l cunoască pe Toto așa cum l-am cunoscut noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu