11 oraşe şi 6 ţări (II)

Din decembrie, pe când prietenii din konstanz sărbătoreau noul an în mijlocul Parisului, eu eram pe un mal german privind artificiile pe malul elveţian. Nu cred că voi mai avea o asemenea noapte plină de artificii, în atâtea oraşe, pe două maluri de ţări. Ce-mi amintesc însă şi mai bine a fost dimineaţa de 1 ianuarie, pe feribot, o dimineaţă foarte clară în care Alpii se vedeau cumplit de bine, de albi şi de aproape.

Călătoriile peste lac au fost săptămânale. Despre oraşul Meersburg voi scrie un post întreg. Puţin cunoscut în România, este un oraş foarte vizitat de occidentali, pentru călătoriile pe Bodensee, pentru oraşul vechi, serile la terasele restaurantelor. Şi mai ales pentru apusuri.

O nostalgică şi veselă zi a fost o zi primăvăratecă la Ueberlingen, oraş pe malul Bodensee-ului. A fost printre primele zile când ne-am plimbat desculţi prin iarbă, când am stat întinşi printre flori, ne-am fotografiat în sute de poze ca să nu uităm de noi.

Intr-o duminica de festival ne-am aşezat pe insula Mainau, pe care am vizitat-o de vreo 4 ori. Dar niciodată atât de înflorită încât nu puteai să cuprinzi locurile de flori. Ziua noastră s-a terminat cu un concert al unei trupe din Hawaii şi mai apoi pe nişte şezlonguri pe o mini-plajă cu nisip. Dar si despre Mainau voi scrie un post diferit, merita promovat si mai ales vizitat.

Ca un ultim oraş din apropiere a fost Ravensburg-ul, oras tipic german, din care ne-a lipsit lacul, parcurile in care sa ne intindem pe iarba. Dar am vazut o nunta frumoasa pe strada, o fantana pe care am tot pomenit-o dupa si mai ales, la intoarcerea cu trenul, am stat langă o doamna plecata din romania de zeci de ani.

In luna mai am dat startul unei traditii, pe care sper eu sa o ducem in fiecare an, si anume un weekend cu surorile in Europa. De data aceasta a fost roma pentru ca eu deja imi planuisem excursia cu cateva luni inainte. Despre roma am scris un post intreg. A fost cea mai obositoare calatorie pe care am facut-o, cea mai frumoasa in multe privinte, mi-am vindecat 10 la suta frica de inaltime urcand toate cele cateva sute de scari in basilica san pietro, am fotografiat ilegal in capela sixtina, am luat cina langa Columna lui Traian, am dormit o noapte intr-o biserica sau o chilie academic de prietenesc si am fost asteptata la gara din Termini asa cum ii sta bine omului cu drumul. Si am pastrat in minte cei mai frumosi copaci, pinii, seara in trastevere, vaticanul pe la 10 seara si, bineinteles, calatorii ilegale cu autobuzul noaptea pentru ca nu mai gaseam de unde sa-mi cumpar bilet.

A urmat apoi o saptamana plina in iunie cu Bruxelles, Bruges si Viena. Plină de prieteni, de nopti in care am impartit vreo 10 oameni aceeasi casa, in care am stat noptile in jurul unei mese inaintea unei nunti in Bruxelles. In care, pana la urma, ne-am dat seama ca am crescut si am plecat care unde i-a fost mai bine sau mai cald. Sau mai aproape.

11 oraşe şi 6 ţări într-un an (I)

Dacă m-ai fi întrebat la început de octombrie trecut ce avea să urmeze anul acesta atât de plin în călătorii, ţi-aş fi răspuns că e doar un an de lucru la universitate, în bibliotecă pentru doctorat şi la cursul pe care l-am predat studenţilor de aici.

Făcând bilanţul acum în apropierea termenului de a mă muta din nou am realizat că anul meu a însemnat de fapt călătoria în 6 ţări şi 11 oraşe diferite. Cum am avut timp să ajung în toate, parcă nici mie nu-mi vine a crede. Ce îmi amintesc bine este timpul petrecut prin aeroporturi, cu întârzieri de neimaginat, peste 10 ore în Stuttgart şi vreo 6 în Roma. De 2 ori am dormit în aeroport pentru că nu am mai prins niciun tren înapoi spre konstanz şi o dată am înţeles pe pielea mea ce înseamnă taximetristul bucureştean care acceptă euro, ron , orice monedă, atâta vreme cât eşti dispus să-i plăteşti cât pentru 3 călătorii până la gara de nord.

Călătoria mea a început într-un avion Blueair care scârţia din toate închieieturile încât spuneai că se va deschide uşa în orice clipă. Însă a meritat tot anul, călătorie cu călătorie, care m-a învăţat cât alţi ani în zece ce înseamnă relaţiile sociale, interculturalitatea, traiul de unul singur în locuri în care familia devine instant oamenii care acasă îţi erau doar cunoscuţi, bucuriile simple de a te arunca în primele patiserii din oraşul vizitat, de a încerca toate cafelele posibile în fiecare oraş (nu am să uit dezamăgirea cafelei din roma servită în 5 minute, în picioare la bar, pe fugă pentru că aşa e obiceiul) şi mai ales de a te pierde pe străduţe, prin muzee şi, bineîneşeles, prin casele prietenilor care te adăpostesc (chit că sunt mai degrabă biserici decât hoteluri:=)).

În noiembrie am revăzut Zurichul după doi ani şi l-am regăsit la fel de plin de turişti, la fel de foarte bogat din care mi-au rămas două imagini clare în minte: femeile extrem de elegante aşteptând să intre la un spectacol de Operă şi, ceva mai casnic şi culinar, primul meu fondues, specialitate elveţiană.

A urmat apoi decembrie în care, ca niciodată atât de norocoasă, am câştigat la tombola organizată de universitatea Konstanz un loc într-o excursie la Strasbourg (a fost a doua oară când am ajuns la strasbourg, îl văzusem cu 2 ani înainte)care viza Parlamentul European, şi program de voie prin oraş. Ce-mi aduc aminte? Urşii imenşi pe post de decor în oraş(te simţeai cu adevărat în oraşul lui Moş Crăciun, un copil nu cred că ar mai fi plecat de acolo) şi şedinţa în plen de la Parlament la care am fost lăsaţi să asistăm (nu vă imaginaţi în câte limbi am ascultat la căşti conferinţa).

Au urmat apoi o serie de mici excursii de o zi în germania, prima dintre ele la Freiburg. Aici mi-a rămas în minte liniştea unui oraş german duminica timp de iarnă, vitrinele magazinelor, universitatea şi un parc frumos unde am poposit înainte să luăm trenul înapoi.

Au urmat călătoriile primăvăratece în oraşele de pe marginea lacului Bodensee, precum şi marile expediţii la nunţi, zile de naştere sau conferinţe în Austria, Italia şi Belgia. Dar toate acestea în episodul următor..

noduri si semne

Să fie dimineaţă de toamnă o lungă dimineaţă de toamnă. să vrem să pornim pe-un drum de sat în care praful de vară e auriu în frunze. să se audă câte un câine când şi când ca de noapte târzie. să nu ne privim şi să nu ne privească nimeni. când şi când să ne oprim pe câte-o prispă şi să ne mirăm de tăcere. unul dintre noi să înceapă o poveste despre care amândoi ştim că e a noastră. să fie răcoare sau doar unul dintre noi să fie răcoros. şi frunzele să cadă să tot cadă peste povestea ta. unul dintre noi să pună ceaiul pe plita unei case niciodată a noastră. să miroase a fum de curte şi a frig de toamnă. şi tu să ţeşi poveşti cu gutui şi eu să culeg castane şi să nu te aud să aud doar povestea ta. sau a mea. bătrânii să treacă dincolo de curtea noastră spre biserică. noi să auzim doar clopotele. şi prispa şi plita cu fum. şi cerdacul în care se aşteaptă. să culegem merele din grădina din spate tăcuţi. tu să continui povestea. a ta sau poate a mea. să numărăm casele pe care nu le vedem.să ne ştim. tu să faci un cerc de frunze acolo şi eu să deschid fereastra.

Care dintre colegii mei va închide becul în învăţământ?

Mă întreb acum la început de septembrie câţi dintre ei au mai rezistat? Câţi îşi asumă în continuare trezitul la 5 dimineaţa să prindă un autobuz spre o navetă pe care, culmea, nu şi-o permit? Ce-i face, chiar şi pe cei mai norocoşi care au prins nişte ore în oraş, la un liceu oarecare, să accepte să fie unul dintre, să facă un voluntariat acceptat la locul de muncă? Traininguri, workshopuri, călătorii de serviciu sunt doar în temele elevilor lor care din când în când, în nişte proiecte la clasă, se joacă de-a adulţii. Câţi dintre colegii mei de facultate, puţini de altfel, îşi mai asumă şi în acest an ce noi, ceilalţi, am hotărât să punem deoparte cel puţin până când ne vom demonstra că se poate şi altfel.. Câţi oare mai au puterea psihică să fie pe lângă profesori consilieri familiali, agenţi de poliţie la clasă, psihologi şi chiar părinţi ai unor elevi pentru care încurcate sunt căile ştiinţei, dar mai ales ale adolescenţei. Îi număr pe degete pe colegii mei rămaşi în sistem şi mă bucur pentru cei care au conştientizat că Facultatea de Litere îţi oferă nişte atuuri cu care poţi cîştiga un alt loc de muncă: conştiinciozitatea orelor la un birou, atenţia, creativitatea, măcar o limbă străină învăţată. Câţi dintre ei ştiu că poţi să fii şi jurnalist, şi editor de carte, şi om de publicitate într-o companie, traducător pentru o multinaţională sau pur şi simplu un funcţionar de la 9 la 6? (Discuţia evident îi elimină pe profesorii din altă generaţie, aşezaţi la colegii bune şi care vor fi, cred eu, printre ultimii foşti studenţi eminenţi care au rămas în sistem).

Câte unul dintre foştii mei colegi se pierde în fiecare an, chiar şi dintre cei mai convinşi că ei singuri pot schimba sistemul; din păcate sistemul îi schimbă pe ei în loc să şi-i asume şi să-i motiveze. Deseori îi întâlneşti pe stradă şi-i recunoşti după dezamăgirea pe care o au pentru că fiecare dintre ei ştie că putea să aibă un început mai bun. Încă un an şi atât e fraza pe care ţi-o spune orice tânăr intrat acum în sistemul de învăţământ. Însă din comoditate, din nenoroc, din lipsa puterii de a o lua de la capăt, fiecare an pentru el va fi ultimul. Am scris destul de mult despre sistemele occidentale de învăţământ, despre stututul profesorului în afară încât ceea ce se întâmplă la noi e doar un joc de-a şcoala; dacă eşti la un liceu de prestigiu eşti un norocos pentru că nu trebuie să-ţi faci griji că jocul tău sau al lor va cădea în joacă, fiindcă elevii cu aptitudini te obligă şi pe tine să le ţii pasul. Zilele acestea îmi spunea un profesor din anglia că debutanţilor li se oferă programe de integrare printre ceilalţi profesori, excursii plătite evident de şcoală pentru a cunoaşte personalul şcolii; ca debutant în România nu ţi se dau decât cele mai slabe clase din şcoală pentru a ţi se sublinia că eşti ultimul venit, cel mai tânăr şi, în consecinţă, cel mai puţin capabil (culmea, tocmai cei care vin din facultate, de sub urmele examenlor şi ale orelor petrecute în bibliotecă, au cunoştinţele care se pierd atât de uşor după câţiva ani).

În fine, ceea ce e şi mai amuzant în toată povestea noastră (pentru că într-un fel a fost o perioadă şi a mea) este că toţi rămân pentru a-şi da definitavul ca apoi să plece. E ca şi cum ai da muzica mai încet şi apoi ai închide-o de tot.