Prima sau ultima dată într-un loc

Acum un an treceam prin săptămâna "ultima dată de"...ultima cafea în cafeaneaua noastră din oraş, ultima plimbare cu feribotul, ultima zi la fitness, ultimul prânz la universitate încât ne întrebam unde s-au scurs zilele din prima zi în care ne-am cunoscut într-un birou , eu şi prietena mea din Spania, Enara, fiind singuerele care nu vorbeam germana. Ultimele dăţi înainte de o călătorie fără bilet dus-întors sunt fericite în felul lor, pline de nostalgie şi de amintiri. Ca o derulare de imagini înapoi până în momentul în care acei oameni nu se cunoscuseră niciodată.
De multe ori îmi propun ca weekendul acesta să fie primul în care fac un lucru nou, în care mănânc ceva dulce într-o cofetărie nouă, în care mă plimb pe o stradă nouă. Nevoia aceasta de nou poate apăsa destul de tare când ştii că locul în care eşti ţi-e dat, într-un fel sau altul, să rămâi. Să ştii că nu vei avea ultima dată în acel oraş poate fi la fel de apăsător cu ideea de a te afla într-o ultimă dată. Mă gândesc uneori la oamenii care se nasc şi trăiesc în acelaşi loc o viaţă întreagă, la bunicii a căror curte e un univers întreg plin de neprevăzuturi mici şi de bătrâneţi fără tinereţi. Viaţa în cerc, mereu de la capăt, viaţa începută de unde ai lăsat-o ultima dată, într-un alt anotimp sau într-o vreme mai bună. Să faci prima dată un lucru e doar la un pas de ultima dată: la fel de puternic, de nostalgic, de bucuros în felul lui simplu şi de departe de prezent. Niciodată parcă nu eşti în afara unui interval curios când eşti prima sau ultima dată undeva.

Mama, 2013

Dacă aţi văzut filmul El laberinto del fauno şi v-a plăcut, cu siguranţă veţi vrea să vedeţi, într-o anumită măsură, şi filmul Mama, produs de acelaşi Guillermo del Toro. Chiar dacă filmul recent apărut scade în fantezie şi în emoţia pe care ne-o trezeşte faţă de El laberinto del fauno, nu dezamăgeşte şi nici nu ne sperie pe cât ne-am aştepta (fiind încadrat ca horror).
Dacă ar fi să mă opresc asupra psihologiei din film, pe care o caut de fiecare dată, m-aş aşeza în interpretarea dragostei materne, sub cele două forme curios puse în cadru de filmul Mama. Mai mult, dezvoltarea copiilor în mediul sălbatic şi păstrarea, pe de altă parte, a deprinderilor umane prin cele două surori, Victoria şi Lilly. Cele două tipuri de mame puse în antiteză, mama de nevoie, dezinhibată şi nonconformistă, cuprinsă, fără voie şi iremediabil de instinctul matern, şi sufletul de mamă care nu îşi găseşte liniştea după sinucidere, aduc în discuţie limita până la care apartenenţa, instinctul, legătura nu numaidecât de sânge se creează între copii şi părinţi. O foarte frumoasă metaforă, poate nu atât de pregnantă ca efectele onirice sau pentru a reda creatura insolită, se regăseşte în perechea de ochelari a fetiţei: ceea ce nu vede până să fie salvată din mâinile creaturii şi ceea ce poate vedea cu ochii larg deschişi. De cealaltă parte, inocenţa lui Lilly, sora cea mică, aflată în incapacitatea de a distinge umanul de insolit, binele de căderea într-o lume căreia nu-i aparţine.
O poveste frumoasă de seară în care, din păcate, binele nu învinge la final decât pe jumătate de vreme ce fiecare din cele două mame îşi recuperează, legitim sau nu, copilul.

Poziţia copilului, 2013

De ceva vreme urmăresc toate filmele româneşti care apar în cinematografe şi, de fiecare dată, mă uit în sală, la premiere, dacă reuşesc să ajung, câţi dintre români sunt interesaţi de filmele româneşti. Ieri puteai să vezi chiar statueta Ursul de Aur. Din păcate însă, nu era nici coadă, nici lume care să pună în pericol siguranţa statuetei pe coridoarele unui mall. Era de una singură, stingheră, de altfel, ca mai tot ce-i cultural tocmai într-un mall şi tocmai în mijlocul unui concert live.
Până una alta, sala nu s-a umplut aşa cum mă aşteptam, iar pe fundal, atunci când filmul nu presupunea o muzică de fundal sau un schimb de replici, puteai auzi cântecele unui Connecter si co.
Dacă e să mergeţi la film, după ce veţi fi citit câteva cronici, cum am făcut eu, nu vă aşteptaţi la o relaţie tensionată mamă-fiu, la un schimb de replici continuu sau la evenimente neaşteptate. Totul este redus (şi redat foarte bine de actori) la imaginea aproape inexpresivă a unei mame, naivă în ochii celorlalţi, dar care rezolvă, în felul ei, şi cu o răceală aparentă, problemele fiului. De cealaltă parte, psihologia fiului este redusă în câteva replici dure spuse părinţilor şi scoasă la suprafaţă, abia la final, într-o scenă mută filmată în oglinda retrovizoare a maşinii.
Nici filmul acesta nu scapă de câteva realităţi tipic româneşti, mituirea autorităţilor, abuzul de putere, posibilitatea de a face bani oricum când simţi că de tine depinde libertatea unui om. Întâlnirea dintre mamă şi martor în mall arată foarte bine până unde se coboară omul să câştige câţiva lei în plus.
Şi acest film se termină brusc sau poate în punctul în care fiecare spune totul fără să trebuiască să spună nimic. Prezenţa fiului la casa părinţilor care îşi priveghesc copilul, mama care pune în cuvinte imaginea idilică a unui fiu pe care nu îl are e, de fapt, o comunicare internă, pe care şi-o doresc ambii, însă la care nu ajung verbalizat niciodată.

Londra de sus până jos

Am regăsit săptămâna aceasta Londra aşa cum o lăsasem: deosebit de zgomotoasă, de cosmopolită, de cochetă în rochiile doamnelor şi în paltoanele elegante ale bărbaţilor pe stradă. La fel de nonconformistă în părul colorat al tinerilor, în multiplele identităţi pe care le vezi pe stradă şi de care, acolo fiind, nu te mai miri. Liniştea aceea de oraş european mare că te poţi îmbrăca cu orice pentru că, oricum,  toată lumea e prea grăbită să te analizeze pe stradă. Un oraş în care nu ai cum să te regăseşti niciodată acelaşi de vreme ce te pierzi de pe o stradă pe alta, inghesuite sau largi, dar acoperite de oameni. Londra e pentru oamenii vitezei, ai noului, ai bucuriei de viaţă, ai schimbărilor, care nu au nevoie de spaţiu personal decât acasă, în familie.
Îmi amintesc anul trecut de oraşul german în care am studiat unde am avut mereu senzaţia că sunt într-un interval în care timpul....are nesfârşită răbdare cu oamenii. Acolo mi se părea că era inutil să te grăbeşti, pentru că totul se mişca într-o relaxare totală, în care puteai să priveşti, să analizezi de sute de ori locurile şi oamenii, pentru că timpul te lăsa. Însă un loc în care bătrâneţea parcă e mai vizibilă şi mai aşezată decât în capitale unde, chiar şi spre/la bătrâneţe alergi.
Ajung la concluzia că ai, cu siguranţă, ritmul personal al oraşului în care trăieşti. Şi în felul în care mergi pe stradă, mai repede sau în plimbare, şi în cel în care vorbeşti dar, mai ales, în cel în care vezi şi interpretezi lumea: bogat, multiperspectivist, alert şi în cunostinţă de cauză. Bineînţeles, atâta vreme cât ai ochi ca să vezi şi să iei tot ce te poate face complet şi complex.