Puţine, mărunte, pe tăcute sau vijelioase, dând buzna fără să le deschizi uşa, nepoliticos de grăbite, întâlnirile din viaţa noastră nu ne întreabă, nu ne anunţă, nu se anunţă să ştii să le aştepţi la gară, îmbrăcat frumos, să le găteşti aşa cum ai face-o doar pentru cel care te locuieşte.
Sunt întâlniri de tot felul, care te ating pe frunte, pe ochi, care îţi strâng mâna puternic încât să-ţi rămână urme, să-ţi zguduie trupul, să rămâi descoperit, cu paşii în alergare, cu cuvintele grăbite, cu tine şi fără tine în acelaşi timp.
Întâlnirile care cresc odată cu tine sunt cele mai sigure că nu vei fi lăsat în aştepare. Să crească înăuntrul tău odată cu omul pe care îl întâlneşti deschid liniştea, cuvântul simplu, pasul încet, fericirea cuminte şi traiul onest.
Întâlnirea pe care o cauţi se lasă aşteptată până nu mai vezi omul nici atunci când îl întâlneşti. Te bucuri abia târziu când realizezi că pe el îl căutai. Şi atunci reiei întâlnirea, devii altul pentru el, te preschimbi, te dăruieşti, înfloreşti până devii tu ceea ce căutai. Şi atunci te aşezi pentru că nu mai cauţi, răsufli liniştit şi trăieşti.
Întâlnirea pe care nu o cauţi, nu o aştepţi, dar o visezi când şi când atunci când crezi cu ochii închişi în Dumnezeu. Întâlnirea pe care doar puţini mai cred că ar trebui să o găsim, să ne găsim partea din noi risipită în lume care să intre în noi într-o simplă atingere de degete. Întâlnirile de acest fel nu te anunţă, nu te lasă să te pregăteşti, nu le aştepţi şi nu te aştepţi să le primeşti. Pentru că e un mare dar să te cunoşti prin alt om. Să ştii abia atunci cine eşti. Să începi din nou ce ai început să trăieşti la naştere. O întâlnire care nu ţine cont de ani, de vreme, de loc. Care te bucură şi care rupe din tine aşa întreg cum vei trăi de atunci pentru că cele două părţi din om nu rămân unul în altul în afară, doar înăuntru. Pentru că împreună şi în afară ar trăi neştiut de cugetat o bucurie mai presus de omenesc. Şi asta nu ne este permis în lumea aceasta. Doar în cea visată, gândită. Şi cele două părţi se cunosc doar să ştie locul în lume, casa, distanţa care înăuntru e apropiere.
Mai sunt aşteptările. Să stai liniştit, după ce te-ai cunoscut. Şi să-ţi fie teamă că acum te ştii şi că nu poţi să fii locuit de două persoane. Dar să ai credinţa că ţi se va da din nou. Nu preaplinul, ci plinul pe care să-l colorezi tu în preaplin, pentru că acum ştii. Să întâmpini, să crezi că bucuria absolută nu e pentru oameni, ci pentru lună sau soare. Însă pe pământ poţi construi fericiri, poţi să alergi spre chiar dacă nu sari, poţi să adormi liniştit fără să ţii treaz orele. Orele fără timp. Dar cu vreme în ele de colorat copii, călătorii, râsete, mult râs. Pentru că bătaia bucuroasa rămâne în cealaltă parte a vieţii. În cea care ţi s-a dat. Dar ai ajuns târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu