Despre bucurii

To laugh often and much;
to win the respect of intelligent people
and the affection of children;

to earn the appreciation of honest critics
and endure the betrayal of false friends;

to appreciate beauty,
to find the best in others,
to give one's self;

to leave the world a little better;
whether by a healthy child,
a garden patch or a redeemed social condition;

to have played and laughed with enthusiasm,
and sung with exultation;

to know even one life has breathed easier
because you have lived.

This is to have succeeded.

- Ralph Waldo Emerson

Voi ce fel de casă aveți?

Nu stiu ce-nseamnă pentru lumea aceasta să ai o casă. O fi locul în care te întorci seara de la serviciu, unde îți vine poșta regulat, un loc atașat de o adresă pe care o scrii în toate actele. Pentru alții o fi un loc unde sâmbăta dimineața faci regulat curat, unde ștergi geamurile la sărbătorile mari, unde îți schimbi câte ceva atunci când renunți să mergi într-o vacanță. O fi și locul în care începi să împarți camerele după copii, după rudele care te vizitează, unde nu ai voie să mănânci în altă parte decât în bucătărie, unde lucrurile trebuie să fie toate la locul lor. Ei bine, toți oamenii aceștia se pare că trăiesc mai ceva ca niște păpuși care râd sau întind mâna automat, care merg sacadat și care, dacă-i supui unui șoc emoțional, se desprind bucată cu bucată. Cine o vrea să trăiască așa, bine de ei. Sunt cei care trăiesc mult ca și casele lor de care au grijă mai mult decât de suflet sau de sufletele de lângă ei care cât nu ar da pentru o farfurie cu o prăjitură în pat și cu o bătaie bună cu apă pe hol. Unii mor de grija ordinii, ceilalți de grija ordinii celorlalți. Unii își șterg de praf tablourile prețioase, iar alții se chinuiesc să-și lipească desene din timpuri bune. Unii știu pe zile de curățenie când e timp de glume, pentru că dacă e de muncă, doamne ferește să o faci cu bucurie. Munca-i muncă și trebuie să fii mai serios ca la un examen.

Când se vor naște oamenii pentru care o casă e locul în care seara cineva îți sare de după ușă pentru că te așteaptă cu ochii pe ceas să vii, pentru care picioarele pot să fie goale pe jos pe gresia rece ca apoi să se încălzească turcește sub o pătură moale pe care tronează măsuța cu toate bunătățile comandate din lume, pentru care duminica deschizi ferestrele și taci pe gândul celuilalt în timp ce cuvintele sar înăuntru până nu le mai poți ține. Casele în care sâmbăta auzi voci unele peste altele ale prietenilor care vin să facă dezordine bucuroasă în casă cu povești, glume și tot ce ține de timpul pe care trebuie să-l împarți dacă vrei să-l ai plin. Oamenii pentru care casa-i cea a locurilor calde în care muzica umple casa, mirosul pufos de mâncare caldă te oprește locului, casa în care ziua nu-i de stat când afară-i răcoare și bine de mers liniștit cu mașina în dreapta sau în stânga de acum. Casa în care nu-i de stat, ci de râs, de visat, de crescut împreună unii pe alții câinele pe copil, pisica pe stăpân, stăpânul pe stăpână și în cele din urmă toți unul în altul. Casa cu un singur pat în care nu încap decât oamenii care nu se împart pe categorii de vârstă, grad de rudenie, zile de curățenie, sarcini de lucru, abilități de orice fel intelectuale. Oamenii care știu că oricât de departe ar fi tot într-o apropiere trăiesc.

Cât despre acasă, poți să o ai într-o mie de feluri, nu-ți trebuie numaidecât o casă. Un om doar.

Tot Toto rămâne pentru noi

Toto nu a fost un câine. Pentru cei care l-au cunoscut și l-au ciufulit și l-au tras de urechile lui crețe Toto a fost mai vesel și mai prietenos decât mulți dintre oamenii care ne înconjoară. Câinele cu blana pe bigudiuri părea să nu știe ce-nseamnă viața de câine, pentru că seară sau zi el te întâmpina la ușă cu o bucurie pe care cu greu o domoleai. Toto nu judeca omul niciodată, nu mirosea de două ori înainte de a-ți sări pe picioare. Toto a fost câinele cu inima cât un purice de pisică doar atunci când făcea câte o năzbâtie prin casă și, așa cum mi-l amintesc eu, se ascundea în spatele ușii din baie. Când vina era departe de el, inima lui creștea cât altele în ani buni. Toto a fost câinele care a capitulat în fața luptei câinești-pisicești și, înțelept din fire, a lăsat de la el locul din casă unde dunga de soare era mai caldă sau locul mai moale motanilor pe care i-a întâlnit. Toto a fost nostalgicul care a văzut viața cu ochii lui negri în fereastra unui apartament de la etajul 5. Și pentru că viața l-a răsplătit pentru generozitatea sa de câine, Toto s-a mutat la curte unde, ca orice bătrân înțelept, s-a odihnit liniștit. Toto, în cele din urmă, nu a fost, ci este undeva mai sus de etajul 5 de unde are grijă de câțiva pisoi care s-au născut prea târziu ca să-l cunoască pe Toto așa cum l-am cunoscut noi.

Cum a fost prima zi de școală a voastră?

Eu una am așteptat-o mai mult suflet decât trup. Prima și prima zi nu mi-o amintesc eu prea bine, doar ca stăteam în penultima bancă și nu prea înțelegeam eu ce se întâmplă. Recunosc, am intrat cu pile în clasa I, ai mei zbătându-se să fiu la cea mai bine cotată învățătoare din școală. Astfel că am avut colegi pe măsură, ca și fondul clasei dat în fiecare an pentru tot felul de atenții încât după fiecare ședință cu părinții ai mei veneau atât de apăsați de ziceai că sunt corigentul clasei. Și după așa patru clase am ieșit cu totii adevărate genii încă în devenire și prima zi în clasa a V-a ne-a fost pe măsură, cu un diriginte pe principiul la soare te puteai uita, da la el ba de frică. Dacă îți scăpa vreo hârtie pe lângă bancă și el o vedea erai în stare să o mănânci numai să nu te vadă că neglijezi într-un asemenea mod curățenia clasei. Și am avut profesori unul și unul în gimnaziu de am învățat cât nu au făcut-o alții în 7 vieți. Așa hărăziți de soartă și de studiu, am intrat într-o vacanță binemeritată în liceu, unde n-am știut ce-i stresul, unde aveam timp de citit toate bibliotecile din lume, unde am făcut reviste de ecologie, piese de teatru, unde ne-am vândut biletele luate de diriginte la un film românesc istoric să avem de suc la o terasă.

Prima zi de școală e mai degrabă prima zi a fiecărui an care e românesc de asemănătoare pentru fiecare. cel puțin pentru generația mea:

1. Mereu aveam o pereche de blugi noi pe care îi luam în prima zi, sau oricum o haină nouă.

2.ne găseam în curtea școlii într-un haos în care fiecare își găsea câte un subiect de conversație cât erau discursurile de început de an
3. ne luam rapid orarul care mereu ar fi putu să fie mai bun, mai lejer
4. ne întindeam apoi la vorbă la o terasă de pe lângă liceu și ne plănuiam anul. Dacă era anul majoratelor făceam liste adevărate să vedem cum ne vom sărbători
5. după-amiaza ne întâlneam doar prietenii buni și comentam cum mai arăta unul și altul dintre colegi, cât a crescut în greutate, cum s-a vopsit.
6.iar seara trăiam emoția de a ne pune ceasul să sune și să o luăm de la capăt cu trezitul dimineașa, cu răcoarea și ploaia de toamnă, cu împărțitul unei bănci și a unor pauze.

Lupta gândului cu numele

Într-adevăr, numele,/Sprijinindu-se/ca într-un toiag/de trupul meu,/s-a azvîrlit împotriva lui,/cel fără nume/cel care/este numai trup,/împotriva lui “tu”,/trupul tuturor numelor,/împotriva lui “tu”,/tatăl tuturor numelor.

Dar el/cînd se revărsau zorii/nu s-a mai gîndit la mine./M-a uitat.

“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis/şi i-am spus: “Eu sunt numele meu”./“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis/şi i-am răspuns:/“Tu vrei să fiu altul,/tu vrei să nu mai fiu,/tu vrei să mor/şi să nu mai fiu./Cum o să-mi schimb numele?”

Eu sunt numai numele meu./Restul e “tu”, i-am zis./El nu m-a auzit, căci el /se gîndea în altă parte.

De ce o fi spus atunci:/“te-ai luptat cu însuşi cuvîntul /şi l-ai învins!”

Să fi fost el însuşi cuvîntul?

Numele să fie însuşi cuvîntul?/… El care este numai “tu”,/tu şi tu şi tu şi tu,/cel care-mi înconjoară numele?
(N. Stănescu)

Cum mi-am petrecut sfârșitul numelui

Ziua de azi mi-a fost răcoroasă ca ploaia care m-a tras de mânecă și m-a făcut să văd că e toamnă. Mă strânge gândul că vine și că va avea alte drumuri decât cea de anul trecut care mi-a fost preaplină, bucuroasă ca o poveste nemuritoare din acele cărți vechi din care sora mea îmi citea în fiecare seară. Când ai mei mi-au cumpărat Frații Grimm, cartea cât o cărămidă, știu că mi-am dorit să mi se citească în seara aceea toate poveștile. Și așa a citit săraca sora mea în timpul cât nu recunoșteam literele cât nu a citit ea toată viața după.

Și ploaia asta m-a prins pe mine azi pe stradă în sandale și pantaloni trei sferturi, fără umbrelă și mă miram de orașul acesta al copilăriei și adolescenței mele, în care știam pe de rost drumul până la Petru cu o escală la Curcubeu să o culeg pe Anda. Cu o bancă în spatele unui bloc unde în fiecare duminică stăteam ore întregi de vorbă cu semințe și ciocolată albă. Astăzi era același oraș, același drum, dar unul tăcut care din păcate nu mă mai duce nicăieri. La Curcubeu nu mă așteaptă nimeni la semafor, ci undeva într-un cartier aproape de mine în Iași, nici măcar Maratonul, punctul de reper al casei mele nu mai există, oamenii se întâlnesc la mall și nu în spatele blocului, iar mașinile sunt multe și nu mai opresc la trecere ca mai demult. Dar eu o să opresc Toyota mea verde. O să o opresc din priviri până când o voi avea.

Și am mai avut o prezență mai ceva ca o aversă la o conferință internațională, atât de internațională încât la secțiunea mea eram 4 oameni, 3 din Iași si cineva din Oradea. Dar mi-am luat mapa, și pixul și ecusonul care îmi plac de mor la conferințe și i-am lăsat cu coctailul, îl scriu cum l-au pronunțat ei, și mi-am văzut de ploaia mea care s-a ținut după mine azi.

Și așa cu ploaia lângă mine m-a sunat atâta lume cât nu au făcut-o niciodată în toată viața mea. Până și instructorul meu auto m-a sunat sa-mi spună La mulți ani, ca să înțelegi situația. Am primit până și două cadouri ceea ce nu s-a întâmplat ever de ziua numelui. Și ziua mi-a fost caldă ca toate bunătățile pe care le mănânc de când sunt acasă, de nici nu trebuie să duc gândul sau pofta până la capăt că deja se coace în cuptor. Și patul se face singur, cafeaua miroase de cum îmi deschid ochii, perdelele de soare au grijă să țină dimineața ascunsă să dorm mai mult, cărțile din madrid si din palma de mallorca se obisnuiesc puțin câte puțin cu mine, dosarul meu de bursă pe anul 3 de doctorat aproape că e gata, iar casa mea din iași mă așteaptă cu sufletul strâns să-mi strâng lucrurile. Cărți, măsuțe de laptop, de mâncat în pat, cutii peste cutii de tot felul toate vor face drumul acasă la suceava unde mă vor aștepta până când voi veni la ele, la el.

Dar și mâine e o zi. Tot a mea, pare-mi-se!

Câți dintre voi aveți pașaport electronic?

Pentru că mi-am cam pierdut actele în Barcelona anul trecut, probabil chiar în aeroport, am rămas fără pașaport și certificat de naștere. Să rămâi fără pașaport e ca și cum ți-ar lipsi o mână dacă ești cu gândul mereu la o altă țară pe care să o vizitezi chiar în călătorie fiind. Așa că mi-am făcut anul trecut pașaportul valabil un an cu gândul că voi merge să vizitez Chișinăul, și să-mi cumpăr toate sortimentele de bomboane Bucuria de pe pământ. Nu am mai fost nici până în momentul de față, deși e la doar 2 ore de Iași, probabil voi merge când voi locui la mii de km și voi simți că voi vizita un loc exotic. Și cum anul acesta a trecut cât alții în vremuri lungite, mi-a expirat și mie pașaportul.

Am auzit despre pașaportul electronic tot felul de povești, cum că e cu cip, încât mă și vedeam cu ceva implantat sub piele așa cum în afară unele animale au să fie găsiți de stăpâni în cazul în care se pierd. Și îmi imaginam cum în magazine la casă va începe să sune alarma de cum mă apropii. Am pățit-o de două ori și e de-a dreptul unul dintre cele mai penibile momente: într-unul m-a pus să scot tot ce am din geantă și chiar îmi imaginam că poate, fără să-mi dau seama aș fi pus o cutie de gume în loc de coș în geantă, însă nu se întâmplase asta. Și mai apoi m-au pus să mă dezbrac de haină si m-au întrebat de două ori dacă nu am luat haina de la ei din magazin.

Și cu astfel de gânduri m-am dus astăzi să-mi fac pașaport, în fața mea oamenii îmbrăcați la cămașă, ca tot omul cu cap care va apărea într-un document oficial. Eu în pantaloni scurți și tricou de ziceai că merg la tenis. Și atunci mi-am dat seama că nu-i mare lucru în pașaportul acesta, tot poză îți face, tot aceleași taxe le plătești, doar că îți ia amprentele de la degetele arătător de la ambele mâini. Și iată cum poveștile despre acest miraculos pașaport valabil pe 5 ani și-au pierdut hazul de vreme ce nu devii nici animal de casă cu cip implantat, nici vreo hologramă. Ci un om care va arăta pașaportul în aeroport îmbrăcat sportiv și cu părul învolburat de la ploaia de afară. Asta-i singura diferență până la urmă, fotografia pentru care te pregătești în cazul primului pașaport obișnuit. Și că ești mai aproape în acte de vârsta ta. Eu încă îmi mai folosesc pozele din clasa a XII-a pe abonamentul de autobuz și în carnetul de doctorand. Tot eu până la urmă cu aceleași amprente. Cam da, nu?